maestrului meu

Tragicul domn

                                                                      

                                                                        În memoria lui Darie Magheru

                                                                                                                  

                                              Ce putred plouă la Braşov

                                              Cu cuie strâmbe cu cocleală

                                              Femeile au părul mov                                                                                                                  

                                              Şi şoldul cât o catedrală

 

                                              Iar stropii cad de jos în sus

                                              E de un veac aceeaşi seară

                                              Când cerul pare – la apus

                                              O ambulanţă militară

              

                                              Şi a venit melancolia

                                              La mese-ntr-un tractir infect

                                              De parcă-i sora Melania

                                              Cu crucea roşie pe piept

 

                                              Oprindu-se în pragul uşii

                                              Precum zăpada de mai an

                                              Sau un intrus ca toţi intruşii

                                              S-asculte caii de la Ioan

 

                                              Pe când ale cetăţii pegre

                                              /Gheboşi ologi şi surdo-muţi/

                                              Împuşcă vai cu frunze negre

                                              Poeţii încă nenăscuţi

 

                                              Care privesc la noi din stele

                                              Amirosind a crin ciobit

                                              Iar cimitirul din Săcele

                                              Devine parcă infinit

 

                                              Făcând să toarcă veşnicia

                                              Prin cuie strâmbe de sicriu

                                              În timp ce Stanca sau Lucia

                                              Vă spală crucea cu rachiu

 

                                               Şi-nţelegând  din spusa lor

                                               Că n-au poeţii timp să moară

                                                /Renaşte zeul orb cu flori

                                                În fiecare primăvară/

 

                                                Împleticindu-mă ca-n vis

                                                Mă plec atunci peste argilă

                                                Să văd ce faceţi ce-aţi mai scris

                                                Pe frunze şi pe clorofilă