tot baudelaire

                    Clopotul răguşit

Ce bine e, cu gânduri când dulci şi cînd amare,

S-asculţi, privind la  focul ce pîlpâie uşor,

În nopţile de iarnă vechi amintiri, pe care

Le-ngână, de prin pâcle, al clopotelor cor.

 

Bătrînul clopot pare, cu vocea-i viguroasă,

Mai tânăr decât toate, iar bronzu-i, tot avan,

Îşi zice-n voie bună strigarea credincioasă

Aşa cum stă de veghe sub cort un veteran

 

Dar sufletul meu, care e răguşit pe veci,

Când vrea să cânte iarăşi, în nopţi de iarnă reci,

Ai crede că îngână, cu glasul său slăbit

 

Suspinul ce-l sloboade din pieptu-i un rănit

Lângă un lac de sânge, pe jumătate mort,

Ce, încercând să strige, sucombă de efort.

 

Spleen (1)

 

Februarie ploiosul, pizmaş pe capitală,

Din urna lui revarsă un frig întunecos

Pe morţii din cavouri, pătrunşi de umezeală,

Şi moarte timpurie-n foburgul neguros.

 

Motanul meu, cătându-şi un loc de aciuială,

Îşi  tot suceşte corpul bicisnic şi râios,

În vreme ce, prin streşini, e pus pe hoinăreală,

Un bard defunct cu glasul de spectru friguros.

 

Plîng clopotele-n ceaţă, butucii din cămin

Pendulei răguşite pocnind isonu-i ţin

Şi-ntr-un pachet lugubru de cărţi de joc soioase

 

Rămas de la o babă hidropică plocon,

Damei de pică-i spune valetul, monoton,

Acum nişte cuvinte de dragoste scârboase.