|
O ciudată lipsă de receptivitate din partea criticii continuă să plaseze într-un con de penumbră opera scriitorului braşovean Darie Magheru. Publicate în mare parte postum, prin strădania Editurii Arania, scrierile sale au trecut aproape neobservate de către comentatorii fenomenului literar – cu excepţia profesorului Romul Munteanu, care i-a consacrat un articol elogios romanului nemuritorul în solitudine şi durerea. Dacă în condiţiile regimului comunist autorul (care poseda toate datele unui subversiv) s-a aflat în imposibilitatea de a-şi publica textele cele mai semnificative (poezie, proză şi teatru), a fost ocolit sistematic de pontifii criticii de întâmpinare, marginalizat sau minimalizat, cărţile sale editate după ‘89 vor fi la rândul lor ignorate ori tratate cu suficienţă de comentatori sui generis precum Dumitru Crudu, care s-au grăbit să-l expedieze pe autorul cărămizii cu mâner în afara actualităţii, etichetându-l drept un soi de gândirist întârziat. S-ar zice că – spirit incomod şi caustic, ale cărui vorbe de duh muşcătoare au intrat de mult în folclorul cercurilor boeme ale Braşovului – Darie continuă să incomodeze şi după moarte. Cu toate că – născută dintr-o nelinişte experimentalistă, care l-a purtat uneori până aproape de ultimele limite ale limbajului şi ale literaturii – opera sa a fost în multe privinţe una de pionierat şi, înainte de toate, s-ar cuveni editată integral, citită şi comentată. S-ar descoperi astfel că Darie Magheru n-a fost nicidecum un epigon al scriitorilor de la Gândirea, ci, dimpotrivă, un autor iconoclast, demolator de poncife literare (şi nu numai), lansat în căutarea unor noi teritorii ale literaturii, pe care o percepea ca pe o aventură existenţială. Este adevărat că opera se arată uneori la fel de incomodă ca şi autorul ei: câteodată dificil de citit, sfidând adesea orizontul de aşteptare al cititorului cu violenţa literaturii de avangardă, ea presupune o lectură tenace, atentă şi – de ce nu? – empatică.
Cei care nu l-au cunoscut şi nu l-au citit pe Darie Magheru e bine să ştie că scriitorul s-a născut la 25 octombrie 1923 la Lunca Câlnicului, a copilărit la Săcele (localitate ce va fi evocată în paginile romanului cărămida cu mâner în ipostaza unui Macondo bahic, în linii de caricatură grotescă şi sângeroasă) şi a studiat arta dramatică la Academia regală din Bucureşti şi Institutul de Teatru Matei Millo din Iaşi, printre profesorii lui numărându-se George Vraca şi Ion Manolescu. în perioada 1950-1951 face puşcărie politică; a fost actor la Braşov, Ploieşti (sub directoratul lui Toma Caragiu), Arad, Botoşani şi l-a jucat pe Ion din Năpasta, rol care i-a atras aprecierile şi prietenia lui Emil Botta. în 1960 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor (filiala Braşov) în urma unui raport al lui Petre Sălcudeanu pe motiv că… mânca gândaci şi, deşi reprimit ulterior, va avea toată viaţa statutul unui marginal şi se va bucura de atenţia specială a Securităţii. A dus existenţa unui frondeur singuratic, care i-a dat cu tifla, de nenumărate ori, establishment-ului totalitar. Moartea sa a survenit la 25 octombrie 1983, în împrejurări nu foarte limpezi, care lasă deschisă ipoteza sinuciderii. Astăzi o stradă din Săcele îi poartă numele şi tot aici funcţionează, prin osârdia doamnei Olga Lascu, sora scriitorului, Casa memorială Darie Magheru.
restul il puteti citi aici
|
