fiindca m-a sunat saptamana aceasta si mi s-a facut tare dor de ea, cateva amintiri de asta vara de la Berlin cu Nora Iuga:
in fata castelului charlottenburg
la mormantul minunatului Kleist
nora frumoasa
pe balconul din stuttgarter platz
cu o antologie a internationalei comuniste (in spate toata biblioteca era "rosie")
cu prietena noastra girafa
din Cartea rondelurilor, volumul Alte poeme de moda veche, editura Pontica 2004.
fiindca la sfarsitul saptamanii voi fi la Timisoara, tin o conferinta despre apocaliptic la Facultatea de litere, invitat de Daniel Vighi.
(1)
Noi suntem traficaţii de miraje
Cei mai frumoşi şi cei mai rococo
Şi apărem ades la vernisaje
Galanţi şi şui nu-n frac ci-n kimono
Ca duhurile-nchise într-o glajă
Sucindu-ne mustaţa indigo
Noi suntem traficaţii de miraje
Cei mai frumoşi şi cei mai rococo
Şi mergem să supăm între etaje
La masa aşternută-n studio
Ficaţii unor sepii uriaşe
Murate-n damigene cu Cointreau
Noi suntem traficanţii de miraje
(2)
E un gurist matol cu pălărie
Ce ne surâde când blajin când fov
Şi calcă precum scrişii pe hârtie
Puţin împleticit puţin otov
Cântând pre muscăleşte un kirie
De parcă-i Serafim de la Sarov
Ce poartă nu potcap ci pălărie
Şi ne surâde când blajin când fov
Iar când comandă spirt pe veresie
Şi ne arată ghiulul lui de grof
Bărbaţi femei întreaga gubernie
Văd D-ul uriaş /de la Dimov/
Ce-l are scris cu tuş pe pălărie
o initiativa frumoasa. ii astept si la liceul eminescu.
la targul de carte din aceasta toamna editura scripta va reedita un volum memorabil al autorului Octavian Stoica, care din pacate nu mai este printre noi, dar merita cu siguranta citit. eu am prefatat volumul si i-am scris si o cronica in revista Luceafarul. vad ca apare deja pe net:
Puţini dintre cititorii mai tineri de azi vor fi cunoscând admirabilul op al lui Octavian Stoica De-ale gurii din bătrâni, a cărui reeditare ar fi un neîndoielnic act de justiţie. Căci, în paginile acestei cărţi, îmbinând erudiţia şi evocarea aburită de lirism, iar acribia documentaristului cu scriitura rafinată a unui stilist de excepţie, autorul reuşeşte să realizeze nu doar o adevărată enciclopedie a gastronomiei româneşti tradiţionale, ci şi o mică bijuterie literară. Ea e destinată mai ales acelor amatori de literatură care nu-l dispreţuiesc pe îndepărtatul strămoş Anton Pann, zăbovesc cu voluptate prin mai vechile pagini ale lui Ghica şi Filimon, sunt gata să adere oricând la protocolul acelui club al mateinilor pe care îl năzuia Ion Barbu, au scormonit prin coşul lui Selim şi au zăbovit îndelung pe uliţele răsucite ale himericei Isarlâk, au savurat melanholile Principelui şi au cugetat cu nostalgie la vechile localuri bucureştene, pe unde cânta Zavaidoc, evocate în Groapa..
restul aici
“PARLAMENTULUI ROMÂNIEI
Stimate doamne şi stimaţi domni parlamentari.
După 1989 artele spectacolului au avut şansa să se descătuşeze de cutume şi constrângeri şi odată cu ele a apărut şi şi-a făcut loc timid şansa creaţiei dramatice româneşti. Si totusi, din păcate, şansa piesei româneşti contemporane autentice de a fi jucată în faţa publicului nostru a fost în tot acest răstimp obturată de atitudinea potrivnică a conducătorilor de teatru, de pasarea obositoare a autorului dramatic român de la statutul de om de teatru la cel de scriitor şi invers, de nerecunoaşterea acestui statut chiar de lumea teatrului, de nepăsarea majorităţii regizorilor români care par lipsiţi de curaj, încremeniţi în parantezele strâmte ale dramaturgiei verificate, clasice, bătătorită de atâtea şi atâtea versiuni şi, finalmente, de punerea la index chiar de către instituţiile care ar trebui să facă cei mai mulţi paşi în direcţia promovării valorilor teatrale româneşti.
Remarcăm an de an pe afişele teatrelor româneşti de stat aceleaşi piese şi aceiaşi autori – în cea mai mare parte aparţinând culturilor străine – piese reluate la nesfârşit, de la o sală la alta, dintr-un oraş în altul, propuneri previzibile, alegeri repertoriale neadecvate vremurilor pe care le trăim şi contrazicând regula simplă potrivit căreia teatrul oferă şi trebuie să ofere feedback realităţii imediate. Sunt teatre importante în ţară care nu au mai programat de ani de zile o piesă autohtonă contemporană, scrisă pentru spectatorii zilelor noastre. De asemenea, sunt tot mai mulţi autori străini, unii de calitate îndoielnică, importaţi fără nici un criteriu de valoare şi jucaţi numai pentru că sunt subiectul unor schimburi de facilităţi între cei care îi promovează şi oamenii noştri de teatru (burse în străinătate, onorarii mari pentru traducători, invitaţii la diverse evenimente peste graniţă, premii ale Institutuelor straine de cultura, diverse alte schimburi interesate). Sunt tot mai mulţi regizori români care reiau aproape anual acelaşi text clasic străin (de regulă Shakespeare, Cehov, Molliere, etc.) în teatre diferite, numai ca să bifeze o producţie, numai ca să încaseze un onorariu, numai ca să-şi satisfacă un orgoliu. Nici un act de curaj, nicio iniţiativă de a demonstra calităţile lor şi pe o piesă românească de astăzi. Finalmente, este de neînţeles cum scena numărul 1 a ţării – Teatrul Naţional din Bucureşti – este atât de refractară la piesa românească contemporană, născându-se întrebarea la ce bun brand-ul pe care îl are şi numele mari de dramaturgi români care l-au condus în diferitele perioade istorice, dacă acum, prin activitatea şi politica sa repertorială, practic le recuză.. Excepţiile care mai colorează din când în când stagiunile rămân doar excepţii. Şi poate cel mai tragic, marii noştri autori contemporani ( Dumitru Solomon, Iosif Naghiu, Marin Sorescu) sunt trecuţi, inconştient şi nejustificat la index şi condamnaţi la uitare.
Suntem un grup de autori dramatici români, mare parte afirmaţi după 1990, care cred cu tărie că piesa românească de teatru este sau, mai degrabă, poate deveni un produs cultural valoros şi mai ales competitiv. Credem, de asemenea, că aplecarea cu mai multă atenţie şi curaj a tuturor factorilor decizionali din teatru asupra textului dramatic românesc, montarea într-o proporţie mult mai mare a pieselor noastre pe scenele teatrelor de stat (aşa cum se-ntâmplă cu dramaturgia naţională – şi cu artele în general – în toate ţările Uniunii Europene), promovarea autorilor români de către instituţiile de cultură măcar la jumătate din agresivitatea cu care o fac instituţiile altor ţări aici în România ( Cervantes Institute, Institutul Francez, Goethe Institute, etc.), recunoaşterea, finalmente, a statutului nostru, toate acestea, pot conduce la apariţia mult invocatelor capodopere, a pieselor valoroase şi capabile să ne plaseze în rândul dramaturgiilor importante ale lumii şi ale vremii.
Solicităm, aşadar, Legislativului Român să iniţieze şi să adopte un act normativ (eventual un amendament la Legea Teatrelor) care să ofere producţiei autohtone de text de teatru şansa de care are nevoie si care i se cuvine. Solicitam ca Legea Teatrelor sa isi extinda spiritul si litera si asupra creatiei dramatice romanesti contemporane. Solicitam ca prin această lege sau articol de lege, toate teatrele româneşti finanţate din bugetele publice (adică plătite de cetăţeni români) să cumpere, să producă şi să programeze în mod obligatoriu în repertoriul stagional premiere ale pieselor româneşti contemporane în proporţie de minim 30%. Ne susţinem cererea cu următoarele argumente :
1. Există o mulţime de piese scrise de după 1990 de valoare şi de mare valoare, certificate de concursul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului ori de concursul „Camil Petrescu” patronat de Ministerul Culturii din Romania. În cei aproape 15 ani de când există aceste competitii, au fost premiate şi nominalizate aproximativ 60 de piese, citite şi certificate de specialişti din teatru : critici şi regizori. Facem cunoscut că nici UNITER şi nici MCC, împreună cu instituţiile teatrale româneşti, nu au dus până la capăt acest demers prin sprijinirea şi producerea unor spectacole bazate pe textele premiate, motiv pentru care din acest portofoliu au ajuns pe scenă mai puţin de 10% si majoritatea doar in mod intamplator – considerăm acest lucru anormal si total injust. Tocmai acest portofoliu contrazice ideea lansată de multă vreme în Agora precum că autorii români sunt netalentaţi sau neimportanţi, lucru neadevărat. Este pur şi simplu o avere a creativităţii româneşti aruncată la coş, credem noi din cauza unor interese meschine sau din indiferenţă, limitare şi necunoaştere.
2. Ca să contăm în corul culturilor puternice europene, trebuie să ne susţinem şi să ne dezvoltăm propria cultură, propria creaţie originală. Un volum mare de piese puse în scenă într-o proporţie majoră vor atrage după ele alte piese româneşti, tot mai bune, tot mai valoroase şi, mai departe, vor crea premisele exportului acestora şi plasarea lor între producţiile de mare valoare ale Europei şi ale Lumii. Nu putem emite pretenţii atâta vreme cât nu avem cu ce competiţiona şi nu putem competiţiona fără o piaţă echilibrată, favorabilă propriilor valori culturale.
3. Toate teatrele româneşti de stat sunt plătite din contribuţiile băneşti ale cetăţenilor români care trăiesc realităţi româneşti şi care vorbesc limba română. Este obligaţia Statului – prin intermediul instituţiei teatrale pe care o finanţează – să întoarcă acest gest promovând spectacole româneşti, care reflectă realităţi, sensibilităţi şi caractere româneşti.
4. Instituţiile culturale importante din Europa îşi promovează agresiv produsele artistice (deci şi piesa de teatru) în România beneficiind de subvenţii majore şi recompensând oameni de teatru valoroşi români pentru a le promova produsele. Este notoriu recentul premiu acordat domnului Victor Scoradeţ – critic, lobby-st şi traducător de mare notorietate şi valoare – de către Goethe Institute pentru serviciile şi lobby-ul aduse culturii germane în România, prin traducerea unui număr important de piese de teatru care se regăsesc de ani buni pe scenele teatrelor noastre de stat (Odeon – Bucureşti, Ploieşti, Bacău, etc.). Şi nu este singurul. Nu există nicio contraofertă instituţională românească structurată care să genereze rezultate vizibile, deşi Statul Român susţine financiar o mulţime de organizaţii şi instituţii publice (ICR, MCC, teatrele de stat, etc.) cu atribuţiuni directe în susţinerea produselor culturale originale româneşti si, pe cale de consecinţă, inclusiv a piesei de teatru.
5. Prin această solicitare nu se diminuează cu nimic deschiderea pe care trebuie să o aibă orice instituţie de teatru către cultura universală, către piesa străină sau clasică, dimpotrivă. Solicitarea noastră e menită doar să aducă un echilibru în repertoriul teatrelor de stat, să aşeze în condiţii de piaţă nepărtinitoare, egale textul românesc contemporan în competiţia cu textele autorilor străini sau clasici.
6. Pe termen lung se creează condiţiile apariţiei unei producţii anuale valoroase şi valide. Este foarte posibil ca la început paşii să fie modeşti, spectacolele să nu fie tocmai cele mai reuşite dar orice construcţie de mare anvergură presupune încercări şi retuşuri, eşecuri asumate şi multă muncă, mult efort fizic şi creativ. Procesul însă se va distila în timp, vor apărea tot mai mulţi autori valoroşi încurajaţi de faptul că piesele lor vor fi valorificate, vor apărea tot mai mult regizori care vor descoperi că există creaţii artistice româneşti capabile să le incite creativitatea şi pe care vor dori să le monteze din proprie iniţiativă.
7. Se acoperă, în sfârşit, o nevoie reală a publicului de teatru (verificată cu asupra de măsură de câte ori s-a ivit ocazia) pentru piesele româneşti, pentru poveştile de viaţă actuale româneşti, pentru personaje româneşti şi pentru creaţia românească în general
A trecut prea mult timp în care creaţia dramatică românească a fost marginalizată. Credem că a venit momentul ca dumneavoastră, în calitate de legiuitori dar şi de păstrători şi protectori ai limbii şi creaţiei literare române, să faceţi acest gest de îndreptare a acestei situaţii. Altfel, vom asista neputincioşi la dispariţia dramaturgiei româneşti de pe scena teatrelor şi a culturii naţionale şi universale.
Ştefan Caraman
un text vechi dar care m-a emotionat regasindu-l prin maţele internetului.
Lecţia de sinceritate
| L |
-am descoperit de timpuriu pe Baudelaire, pe la 15 ani, după ce trecusem prin infernurile bacoviene şi citisem că autorul Plumbului transpune în cheia urâtului român 15215t1923p esc algoritmii orgolioaselor spleenuri baudelairiene.
Am făcut rost de o ediţie (incompletă) din Florile răului în traducerea lui Al. Philippide şi aşa a început convieţuirea mea cu Baudelaire.
A fost o convieţuire nespus de lungă şi nespus de fertilă, pe parcursul căreia am învăţat să privesc spre mine însumi fără ipocrizie: textele baudelairiene sunt un cumplit exerciţiu de sinceritate, rostit cu dicţia impecabilă a maeştrilor de odinioară, dar şi cu teribila tensiune spre autenticitate a modernilor.
De la Baudelaire, am învăţat, de asemenea, că adeseori trebuie să-l implori pe Dumnezeu ca să-ţi poţi privi trupul şi sufletul fără scârbă. Iar lecţia scârbei de sine – ca şi lecţia disperării, de altfel – e constructivă în cel mai înalt grad, deoarece – anihilându-l pe cel mai odios dintre monştrii noştri interiori (mă refer, desigur, la vanitate) – ne redă nouă înşine, conducându-ne spre sinele nostru profund şi smulgându-ne din volbura de miraje a Mayei.
Peste ani, când am încercat să-mi scriu (în Textele de la Monte Negro) propriul traseu labirintic, m-am descoperit în ipostaza baudelairiană a regelui dintr-o ţară ploioasă, prin care – în loc de sânge – circulă apa verde a Lethei.
Şi m-am înverşunat împotriva acestui cavaler al plictisului, silindu-mă să fiu totodată cuţit şi rană, palmă şi obraz, roată şi corp ţintuit pe scândura eşafodului.
M-am folosit de arma ridicolului şi mi-am luat în derâdere neputinţele, pentru a mă elibera de sinele meu aparent, pentru a-mi smulge toate măştile, sacrificând uneori şi bucăţi de obraz, în spiritul lecţiei baudelairiene din Heautotimouromenos.
Şi mi-am numit pe rând toţi demonii interiori, într-o tentativă de exorcizare la care n-aş fi putut să acced dacă n-aş fi citit niciodată Florile răului.
Nevoindu-mă spre acea dicţie impecabilă cu care se rosteşte textul baudelairian şi care e semnul demnităţii noastre până şi în infern.
Căci – şi am învăţat asta tot de la Baudelaire – infernul condamnă, te condamnă, fără drept de apel, la o demnitate superlativă.
De asta este Baudelaire tatăl nostru, al tuturor.
si un interviu de asemenea vechi dat in Jurnalul national. nu am chef sa scriu nimic altceva. tocmai m-am intors de la Festivalul de literatura balcanica de la Braila unde m-a napadit rau tristetea dar am petrecut 2 nopti de pomina cu marele Ion Muresan…
maşina timpului
1.
Lichefiere în târziu şi în putred iubito
Aşa cum se scurg zoaiele cum chelesc împăraţii
Cum se desfac canceroşii la pantaloni
Cum bucata de zgârci putrezeşte în botul dulăului
Pasărea se numea Dimineaţă şi locuia în furuncule
Tigve sfărâmicioase seară mâncată de răgălii
Cu clopote de tifon cu obeliscuri leproase
Deţinem femeia mea obosită monopolul septicemiei
2.
Arcul sânului tău se descarcă în păsări
Îţi scriu cum aş scrie tratate de chirurgie
În Pădurea Arden buldozerul hăpăie inimi
Lângă acel cazinou ca o carte a junglei
Unde timpul plodeşte amoebe
Cu cocoloaşe de seu se hrăneşte
bărbatul prea copt
Cel al cărui contur se ia ca o mâzgă de pe
cearşaful murdar.
Şi e şi mai puţin decât viaţa: mater adică materie.
3.
În carnea unei stridii stătute
ETOILE DE MES YEUX
Sau în picioruşul unui gândac
ETOILE DE MES YEUX
O să-ţi arăt tinereţea părinţilor
Apoi bătrâneţea şi interminabila lor agonie
Îţi transmit complimentele chirurgului-şef
Ale asistenţei care îmbălsămează
Şi ale vânzătorului de sicrie pe coapsele tale
de culoarea şampaniei
Se zbate ceva foarte roşu şi flasc ca o bucată de
carne
Ca ntr-o seră cu asparaguşi împăraţi în formol
Bat la maşină depeşe du-te la morgă cesario
Pământ atins de calviţie neputinţa e galbenă
Noi am fost împăraţii mărăcinişului
Premiile Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti pe anul 2009
În ziua de 15 septembrie 2009, Juriul Premiilor Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, compus din: Eugen Simion, Dan Cristea, Alex Ştefănescu, Tudorel Urian şi Radu Voinescu, a hotărât laureaţii premiilor pentru cărţi apărute în 2008. Sponsorii acestei ediţii sînt: Primăria Sectorului 2 Bucureşti – primar Neculai Onţanu, MKB Romextera Bank – preşedinte Adrian Radu, şi Revista Săptămîna Financiară – Director Gabriela Vînceanu-Firea.
PROZĂ
Dan Stanca – Cei calzi şi cei reci – Editura Cartea Românească
POEZIE
Mihail Gălăţanu – Poeme amniotice – Editura Limes
Mariana Filimon – Iarba de mare – Editura Nouă
CRITICĂ
Traian T. Coşovei – Poeţii marilor oraşe – Editura Muzeul Literaturii Române
Octavian Soviany – Apocaliptica textului – Editura Palimpsest
TRADUCERI DIN LITERATURA UNIVERSALĂ
Geo Vasile – “Longobardul” de Marco Salvador, Editura Polirom
Iulia Baran – “Cîntece de toamnă” de Ruy Câmara, Editura Curtea Veche
COPII SI TINERET
Sânziana Popescu – Călătoria lui Vlad pe Celălalt Tărâm – Editura MediaMorphosis
PREMIUL SPECIAL
Janina Ianoşi – pentru traducerea volumului “Proză” de Marina Ţvtaieva – Editura Ideea Europeană
DEBUT
Cătălina Cadinoiu – Nuferii, mor în cadă – Editura Cartea Românească
Oana Soare – Petru Dumitriu & Petru Dumitriu– Editura Academiei
Premiul OPERA OMNIA
Ileana Mălăncioiu
Juriul a hotărît ca premiul pentru dramaturgie să nu se acorde în acest an.
Decernarea Premiilor Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti va avea loc în ziua de 12 octombrie la ora 12 la Primăria Sectorului 2 Bucureşti.
vineri ora 18 la Cafeneaua de la Muzeul Literaturii. voi fi negresit acolo sa-i ascult citind pe Dan Coman, Marin Malaicu Hondrari, Ana Dragu, Florin Partene. mai multe despre autori gasiti aici. iata ce am scris candva despre Marin Malaicu Hondrari, volumul sau de debut despre care s-a scris foarte putin. el este un autor foarte drag inimii mele si care ar merita o mult mai buna mediatizare:
Exerciţii de zbor
Lipsit de patosul autenticist al promoţiei sale, Marin Mălaicu-Hondrari (Zborul femeii pe deasupra bărbatului, Editura Eikon, 2004) e un fantast care îşi declară în mod explicit “ataşamentul faţă de închipuiri”, cultivând un “lirism metafizic” ce se plasează oarecum în linia şcolii poetice ieşene (Mihai Ursachi, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu), iar poemele sale dobândesc adeseori aspectul parabolei greu descifrabile, amintind, prin aerul său de stranietate, de tablourile unui De Chirico. Configurate după faimosul principiu al “fanteziei dictatoriale”, despre care vorbea cândva Hugo Friedrich, asemenea texte trimit cu gândul, fireşte, către vârstele mai vechi ale poeziei, pe care Mălaicu-Hondrari le evocă, discret şi nostalgic, căci timpul poemelor sale este mai cu seamă trecutul (trecutul lumii şi al literaturii), abordând uneori măşti şi costume de epocă, facies-ul alchimistului sau al histrionului medieval: “oră indistinctă/toamnă fără sfârşit/asupră-mi revarsă ce-i fără de umbră/mă-ngropi în stranietate şi vis/uitarea ce-mi dai mă tulbură încă//am la mine pumnalul oglinda şi masca/răul întreg se sfârşeşte aici/de vinul cel negru sunt cupele pline/urma-nsânerată a buzelor e ştearsă de-acum”. Un frison mistic (atât de rar la autorii grupului 2000) vibrează în versurile poetului care resimte “chemarea înaltului”, elaborând “exerciţii de zbor” marcate de aspiraţia desprinderii de teluric, al căror resort este, ca în filosofia lui Platon, iubirea. Purificat de aspectele sale carnale, erosul se va converti aici în agape, iar femeia devine întruchiparea văzută a lumilor spiritulale, este călăuza bărbatului prin zonele eterate ale fiinţei. Ea va fi evocată pe fundalul dioramelor metafizice, care sunt infern şi paradis totodată, în poeme ce rescriu, cu mijloacele poeziei actuale, pagini de lirică medievală: “stau pe un aerodrom/la piept cu o carte în flăcări/ unde femeia îşi începe zborul/iubita mea îmi aşternea de somn/o, ai milă/păşunile verzi s-au deschis inimii mele/dar e-o capcană şi un gol de aer în inima mea/şi inima mea e tristă ca un urs grizzly/căci un urs grizzly zace în inima mea/vorbeşti despre o noapte ce va veni/despre cartea ta iluzorie/vorbeşti şi vorbeşti/ticăie ticăie ceasul/dar nimic nu întrerupe/zborul femeii pe deasupra bărbatului/tu eşti copacul/tu eşti apa/sărutul ce desperechează sânii/eşti noapte ce mă despoi/dansez şi mă cutremur/iubirea-mi şi zborul tău străbate-vor vremuri” (Zborul femeii pe deasupra bărbatului). Poezia devine, în felul acesta, o artă a “rescrierii”, autorul ia ipostaza scriptorului dezabuzat, care şi-a pierdut credinţa în magia versului, iar scrisul său se plasează sub semnul “operei imperfecte”, e o generare de forme groteşti care pune în lumină incapacitatea poeziei de a scrie realul: “să vrei să scrii o scrisoare unui prieten/ – dar nu-ţi aminteşti cu claritate chipul lui – /şi nu ai la îndemână o fotografie cu el//aşa cu fiecare cuvânt liniile feţei i le tulburi/devin groteşti unele altele îşi pierd/orice urmă de consistenţă/apoi vine vidul şi le înghite//(…) atunci te întorci spre oglindă/întipăreşti adânc în minte chipul acolo văzut/apoi abandonezi scrisoarea/şi zile-n şir te prefaci că n-ai şti ce înseamnă asta” (Vălul). În consecinţă. Mălaicu-Hondrari va scrie în cele din urmă o “poezie a poeziei”, care oscilează între zborurile entuziast-romantice ale fantazării şi scepticismul unui spirit contaminat cu toxinele postmodernităţii, care evocă apocalipsa semnelor şi a bibliotecilor, vestind moartea literaturii, în texte unde siluetele feminine (metafore ale poeziei) poartă stigmatele descompunerii: “Voioasă şi intransingentă, mă purta prin labirintul gândirii ei ce aparţinea integral imperiului morţii. Limbajul ei sărăcăcios mă îngrozea şi mă fascina deopotrivă. Moarte, hoit, cadavru, putrefacţie – acestea sunt cuvintele în jurul cărora monoloagele ei gravitau “ (Despre feluritele închipuiri ale aceleiaşi femei). Şi odată cu această conştiinţă a futilităţii actului scriptural, poetul renunţă treptat la decorurile şi recuzita “de epocă”, adoptând acea formulă hibridă pe care îmi place s-o numesc cvasiliteratură, situată la graniţa dintre poezie şi proză, poem şi pagină de jurnal, ca în textul intitulat Lungul drum al autorului către servitute, o fabulă scripturală ce gravitează în jurul cuplului autor-cititor, mărturisind, încă odată, eşecul literaturii. Viziunea poetului este acum dezabuzată şi cinică, denunţă “prostituţia artei” care s–a transformat într-o producţie nesfârşită de “înlocuitori”, iar paginile sale devin un veritabil “carnaval al literaturii” traversat de măştile diforme ale pseudo-artiştilor. Limbajul, la rândul său, îşi pierde valenţele de instrument metafizic, se demonizează, în vreme ce aspiraţia spre idealitate se preface în deriziune şi blasfemie, iar frisonările mistice sunt substituite de tentaţia luciferică: “Femeia întinsă lângă mine este, mai bine zis a fost, o călugăriţă. Intru în erecţie numai la gândul că i-am furat lui Dumnezeu iubita”. Poemele lui Mălaicu-Hondrari aparţinându-i, neîndoielnic, unui homo duplex, care, aşa cum scria tot Hugo Friedrich, referindu-se la Baudelaire, nu-şi poate realiza aspiraţia spre spiritual decît după ce şi-a satisfăcut pornirile demoniace. Ceea ce rămâne însă cu adevărat esenţial este miza metafizică a acestei poezii, care îl singularizează pe Marin Mălaicu-Hondrari în tabloul de grup al promoţiei 2000, dându-i parcă aerul melancolic al personajelor lirice din baladele unui Radu Stanca.
citesc amestecat, am inceput mai multe chestii, dar sunt total sedus de Macii batranetii. Sade la ospiciu de Anne Parlange si Vincent Lestrehan. o carte de buzunar. un fel de jurnal al lui Sade amestecat cu jurnalul contabilului ospiciului (scris chiar de un contabil real, domnul Lestrehan, bun condeier). e interesanta perspectiva seductiei pe care o exercita Sade asupra unor firi atat de diferite… dar partea lui de jurnal scrisa de romanciera Anne Parlange, de care nu stiam absolut nimic, e splendida. in capul meu s-au amestecat imagini din filmul lui Phillip Kaufman despre Sade si din cartea lui 1001 zile ale sodomei, recitita anul trecut. cartea te tine efectiv cu respiratia taiata. mai ales pasajele lui de delir sunt un poem. e un elogiu adus lui Sade, intemnitat o viata intreaga din cauza ipocriziei epocii lui (care ne aminteste de cea actuala) in care cei mai lucizi sunt pedepsiti fara mila, doar pentru ca simplul confort moral al establishment-ului sa fie nealterat. despre aceste aspect am discutat foarte mult cu nora la berlin si despre receptarea stramba de care a avut parte romanul ei recent Hai sa furam pepeni. metafora macii batranetii e deosebit de frumoasa si potrivita in acest sens, si se simte ca ii apartine chiar lui sade. divinul marchiz.
