tatal nostru

un text vechi dar care m-a emotionat regasindu-l prin maţele internetului.

dscf3015

Lecţia de sinceritate

L

-am descoperit de timpuriu pe Baudelaire, pe la 15 ani, după ce trecusem prin infernurile bacoviene şi citisem că autorul Plumbului transpune în cheia urâtului românesc algoritmii orgolioaselor spleenuri baudelairiene.

Am făcut rost de o ediţie (incompletă) din Florile răului în traducerea lui Al. Philippide şi aşa a început convieţuirea mea cu Baudelaire.

A fost o convieţuire nespus de lungă şi nespus de fertilă, pe parcursul căreia am învăţat să privesc spre mine însumi fără ipocrizie: textele baudelairiene sunt un cumplit exerciţiu de sinceritate, rostit cu dicţia impecabilă a maeştrilor de odinioară, dar şi cu teribila tensiune spre autenticitate a modernilor.

De la Baudelaire, am învăţat, de asemenea, că adeseori trebuie să-l implori pe Dumnezeu ca să-ţi poţi privi trupul şi sufletul fără scârbă. Iar lecţia scârbei de sine – ca şi lecţia disperării, de altfel – e constructivă în cel mai înalt grad, deoarece – anihilându-l pe cel mai odios dintre monştrii noştri interiori (mă refer, desigur, la vanitate) – ne redă nouă înşine, conducându-ne spre sinele nostru profund şi smulgându-ne din volbura de miraje a Mayei.

Peste ani, când am încercat să-mi scriu (în Textele de la Monte Negro) propriul traseu labirintic, m-am descoperit în ipostaza baudelairiană a regelui dintr-o ţară ploioasă, prin care – în loc de sânge – circulă apa verde a Lethei.

Şi m-am înverşunat împotriva acestui cavaler al plictisului, silindu-mă să fiu totodată cuţit şi rană, palmă şi obraz, roată şi corp ţintuit pe scândura eşafodului.

M-am folosit de arma ridicolului şi mi-am luat în derâdere neputinţele, pentru a mă elibera de sinele meu aparent, pentru a-mi smulge toate măştile, sacrificând uneori şi bucăţi de obraz, în spiritul lecţiei baudelairiene din Heautotimouromenos.

Şi mi-am numit pe rând toţi demonii interiori, într-o tentativă de exorcizare la care n-aş fi putut să acced dacă n-aş fi citit niciodată Florile răului.

Nevoindu-mă spre acea dicţie impecabilă cu care se rosteşte textul baudelairian şi care e semnul demnităţii noastre până şi în infern.

Căci – şi am învăţat asta tot de la Baudelaire – infernul condamnă, te condamnă, fără drept de apel, la o demnitate superlativă.

De asta este Baudelaire tatăl nostru, al tuturor.

si un interviu de asemenea vechi dat in Jurnalul national. nu am chef sa scriu nimic altceva. tocmai m-am intors de la Festivalul de literatura balcanica de la Braila unde m-a napadit rau tristetea dar am petrecut 2 nopti de pomina cu marele Ion Muresan…

Anunțuri

5 răspunsuri to “tatal nostru”

  1. Sunteţi un om minunat… care ştiţi să vedeţi frumosul în tot ce vă înconjoară.

  2. exact ca Arghezi 😉

  3. hmmm… tatal nostru Baudelaire… interesanta asocierea dintre Rugaciunea Tatal nostru si Baudelaire… cum ar suna continuarea rugaciunii… tatal nostru carele eesstiii… si parca mai depart chiar nu merge….. sfant esti? nooop nu merge… inteleg redefinirea frumosului, inteleg renuntarea la forme, masti de dragul sinceritatii… draguta incercarea de exorcizare, ma intreb si eu, ce fel de drac fuge cand aude numele acestui tata al nostru(?).

    • Octavian Soviany Says:

      imi pare rau dar ati inteles gresit. eu nu fac in text nici o asemanare intre Baudelaire si rugaciunea Tatal Nostru. dupa cum vedeti titlul nici nu e scris cu litere mari, asa cum se scrie in mod obisnuit. de aceea consider intrebarea dvs tendentioasa si pe langa subiect.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: