ultima proba de gimnastica a lui Marin Mincu

     Vorbeam, cu alte prilejuri, despre o zonă a cvasiliteraturii, care se naşte odată cu depotenţarea tuturor formulelor  retorice „tari” şi cu postularea unui experimentalism sans rivage, în virtutea căruia actul scriptural devine un soi de balansare nedefinită între poetic şi prozastic pândită permanent de pericolul disoluţiei în consemnare jurnalieră sau în simplă tastare pe blog. Este exact ceea ce se întâmplă cu ultimele volum de versuri ale lui  Marin Mincu: cum mi-am înscenat un accident de maşină (Editura Vinea, 2002) şi pacient la spitalul fundeni (Paralela 45, 2007), în care autorul Probei de gimnastică se apropie mai mult ca oricând de formula cvasiliteraturii şi încearcă să circumscrie, în texte ce se îndepărtează evident nu doar de codurile poetice consacrate, ci şi de propriile lui imaginerii textualiste (din care mai păstrează doar patosul autenticităţii depline), condiţia unei fiinţe precare, confruntate cu iminenţa extincţiei.

      Iar dacă volumul cum mi-am înscenat un accident de maşină a putut să se bucure de sufragiile  promoţiei fracturiste, aceasta  se întâmplă pentru că, voit sau nu, autorul aplică aici diferenţa, „fractura”, acea tehnică de insolitare totală a percepţiilor care, în Fracturismul – un manifest, este considerată principiul fundamental al noului autenticism: „nici nu ştii cum îţi reintri în simţuri/vezi distrat că atârni de ceva deasupra străzii/în jur se strâng oameni mulţi/de la celelalte maşini/iţi fac semne prin geam cu mâna/să vadă dacă eşti viu/tu nu le răspunzi blocat de spaimă/s-ar putea să aluneci tocmai acum în vârtej/dacă nu e mort/se află sub şoc/auzi o voce strecurată lent spre organul tău auditiv//nu trebuie să te laşi/să aluneci în starea de şoc/acum trebuie să mă mişc/să nu mă gândesc la ce s-a întâmplat/întind mâna/împing uşa din dreapta/e blocată/sunt foarte calm/îmi propun să nu mă grăbesc”.  Scriitura este aici expansivă, reticulară, încercând să surprindă simultaneitatea proceselor psihice, iar cel mai important dintre parametrii săi este viteza, astfel încât poemele trăiesc prin acceleraţii şi ruperi  bruşte de ritm ale actului textual, care încearcă să reproducă pulsul vieţii interioare cu fidelitatea unei ecografii: „oare acum mai poţi să te eschivezi din ghearele morţii?/încearcă imposibilul/te afli ăn jurul aceluiaşi loc de la olt/până aici la pădurea satului distanţa nu este prea mare în linie dreaptă/vezi poate atomii materiei din jur/îţi sunt încă la fel de favorabili/nu mai ai timp să vezi bine copacul ce se apropie/auzi doar un bufnet sec/corpul se duce ca o ghiulea înainte către parbriz/dar e  ţinut de chinga centurii/între ochi şi parbriz se rostogolesc fulgerător/cărţile de pe bancheta din spate/ai o senzaţie ascuţită de durere/tot la genunchiul drept ca atunci în copilărie/la şcoala din clocociov/dar apăsarea parbrizului slăbeşte/observi că ai ajuns pe bancheta din spate/eşti năpădit de o linişte cumplită/îţi ţiuie urechile/acum or să facă explozie/deschizi ochii/atingi cu mâna partea dureroasă a corpului/liniştea ţiuitoare continuă/trebuie să faci ceva/să o întrerupi înainte de”

       Această scriitură alertă, ajungând în cele din urmă să se ciocnească de propriile ei limite, într-o încercare, disperată aproape, de a consemna fiecare palpit al plasmelor vii, devine în volumul pacient la spitalul fundeni ezitantă, uşor obosită, configurând, în mişcări de andante, cu pauze lungi între enunţuri, partitura unui preludiu thanatic. E o scriitură prin excelenţă agonică, în sensul cel mai propriu al termenului, care scrutează lupta (biruitoare în cele din urmă) a ţesuturilor atinse de boală cu moartea, astfel că, mai mult ca oricând, textele lui Marin Mincu vor fi acum discursuri împotriva morţii, descântece de vindecare, formule de exorcism: „mă trezesc întins pe pat în rezerva şapte stau nemişcat aici foarte cuminte  ea se agită în jur speriată  mă întreabă dacă m-a durut  n-o aud bine şi-o văd ca prin ceaţă  sunt încă sub efectul anesteziei  mai simt tăvălugul acela de foc ce m-a atras în vârtej  am ameţeli abrupte cu derapaje mari de memorie  nu-mi amintesc deloc c-am stat la reanimare  când deschid ochii mă prăbuşesc vertiginos în gol  fişierul din creier derulează doar ce-am trăit mai intens  mă enervează aceste instalaţii aseptice  voinţa de viaţă mi-e atât de slăbită  mă uit cum picură harnic perfuzia-n vene picătură cu picătură  vreau să-mi smulg tuburile ce-mi intră brutal în corp  totuşi socrate şi-a băut cucuta cu bărbăţie”.

      În ciuda accidentului biografic ce le serveşte ca punct de pornire, asemenea texte au totuşi o miză infinit mai mare decât simplul autobiografism căci ele pot fi citite ca parabole ontologice care au ca subiect condiţia tot mai fragilă, tot mai problematică a omului contemporan, ameninţat, la propriu şi la figurat, de pericolul exterminării virtuale, dar şi condiţia producătorului de text, confruntat cu apocalipsa semnelor şi a cărţilor precum şi cu „moartea literaturii”. Ceea ce implică şi o anumită criză de identitate, legată de întrebarea pe care scriitorul şi-o adresează tot mai dramatic în legătură cu rostul scrisului său, pe fondul depotenţării tuturor ideilor forte şi a tuturor modelelor autoritare ce caracterizează  lumea contemporană.

      Cam acesta ar fi tâlcul mai adânc al ultimelor poeme ale lui Marin Mincu.                      

PS

        Când scriu aceste rânduri, Marin Mincu tocmai şi-a susţinut ultima probă de gimnastică: aceea cu moartea. O va fi trecut demn, orgolios, chiar puţin fanfaron, în stilul său de gascon, pe care Nicolae Manolescu îl poreclise cândva „muschetarul”. Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească şi să-i facă dreptate!

recenzie pentru revista Tribuna, decembrie 2009

Anunțuri

3 răspunsuri to “ultima proba de gimnastica a lui Marin Mincu”

  1. Domnule Soviany, am pus un link către acest material de pe pentrumarinminc.blogspot.com
    aşteptăm donaţia integrală
    cu plecăciuni,

    dinco

  2. Draga Octav – n-am ajuns in acest Gaudeamus sa bem berea pe care cu Mincu am degustat-o acum 3 ani….el s-a dus, eu am alergat admirindu-te, admirindu-ti admiratorii, din alergari in alergari , din gari peste gari sper sa revin si sa iti scriu convingator: poemele tale ma sprijina cum o faceau pe vremuri prozele Norei Iuga.
    la multi ani
    anni-lorei mainka

  3. Octavian Soviany Says:

    la multi ani si multumesc de vorbele frumoase.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: