SGB

 o cronica publicata in toamna in revista Tribuna pentru volumul Chipurile semnat de Stoian G Bogdan, Castigatorul premiului de debut Mihai Eminescu pe 2009, un poet tanar talentat, cu un timbru proaspat.

                                                   Chipurile şi marginea

     Poemele lui Stoian G. Bogdan (Chipurile, Editura Cartea Românească, 2009) proiectează, într-un amestec bine dozat de candoare şi de cinism, filmul vieţii de zi cu zi, punctat de mici anxietăţi existenţiale, legate îndeosebi de presentimentul precoce al morţii: „e vremea când diamantele devin nişte cioburi/când fiecare fum de ţigară e-o gură de aer proaspăt/când vodca se scurge pe gâtul meu/în gol/eu însumi mă las baltă/banii îmi ard mocnit în buzunare/şi nu-mi pare rău/când cuvintele se împiedică de ele/şi-mi rămân/în cap//e vremea când viermele mă găseşte” (Poemul din ultima cameră). În spiritul noului autenticism promovat de şcoala de la Fracturi, fundalul pe care se desfăşoară drama existenţială este peisajul  mizerabilist, dar Stoian G. Bogdan evocă mai puţin periferia sordidă a marii metropole; peisajele lui citadine, care dau o senzaţie acută de pustietate, aparţin (ca la Dan Sociu sau la Rita Chirian) oraşului provincial, unde domneşte o banalitate ucigătoare: „cobori din maşină pe ţărâna în care ţi s-a terfelit copilăria/acum eşti un om în toată firea nu ca ca atunci când ai plecat/jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/trânteşti portiera în urmă tragi din ţigară fum după fum/îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ (…)intri/aici te-ai blocat/şi parcă simţi leşinul apropiindu-se de camerele goale/cu poze arse cu păiănjenişuri şi mii de şobolani” (acasă). Aveam de a face aici nu doar cu o „margine geografică” din familia „locurilor unde nu s-a întâmplat nimic”, ci, mai ales, cu o „margine ontologică”, populată până la refuz cu o umanitate reziduală, astfel încât „chipurile” pe care le evocă poetul, oarecum în maniera lui Edgar Lee Masters, alcătuiesc o galerie de „marginali” cu pulsiuni destructive, dar mai ales autodestructive, de revoltaţi care repudiază orice normă socială sau încearcă sa evadeze în drog: „nu a venit nimeni/nici sora, nici tovarăşii de puşcărie, nici măcar popa/că tot bântuia prin sat vorba că-şi luase singur mau//sigur, nu-l înghiţea nimeni/toţi îl blestemau în şoaptă/când se-mbăta uliţa rămânea pustie/tremurau casele/ferecate în zornăitul cântecelor şi-njurăturilor lui//se zvonea că trăise cu maică-sa şi c-omorâse/se zvonea că-l are pe dracu-n el/mie îmi tot vindea găini aşa că nu-l judecam//l-au găsit în veceul din fundu’ grădinii/şi după cercetări s-a stabilit că zăcuse acolo peste patruj’ de zile/şi aşa a fost că altfel nu se explică/putoarea iscată în toată acea perioadă// totuşi cu-aşa o moarte sigur a prins un loc la dreapta Tatălui//a avut noroc că nea Şoric, groparul, era în toane bune/că altfel cre’ că se-ngropa singur//în sfârşit, la-nmormântarea nemernicului chiar n-a venit nimeni/dar a venit mama celui pe care-l omorâse” (La înmormântarea nemernicului). Fiecare dintre aceste personaje, pe jumătate tragice, pe jumătate burleşti, are propria lui istorie, proprie lui poveste, ceea se face ca textele lui Stoian G. Bogdan să graviteze aproape de fiecare dată în jurul unui mic nucleu epic, dar mai ales să se transforme pe nesimţite în parabole existenţiale, în fabule ontologice ale căror personaje capătă, ca-n istorioarele lui Esop, un evident caracter alegoric: „Încă îl mai privesc pe omul cu târnăcopul//el are barba mai lungă decât viaţa/el are umbra culcată în afara timpului/şi-n versul ăsta i se observă cordonul ombilical/el loveşte cimentul de parcă l-ar înjura//doar asta a făcut/doar asta va face/noapte şi zi/fără să înceteze/ca o maşinărie a veşniciei//nu l-a născut nimeni/nici nu ştiu dacă există cu adevărat/dar el loveşte cimentul de parcă l-ar înjura” (Neputinciosul). E neîndoielnic că poetul are o remarcabilă vocaţie de portretist, dar şi de auportretist, iar autoportretele sale, întotdeauna la scară mărită, se realizează cu mijloacele unui „mozaicar”, printr-o aglutinare de detalii între care fucţionează mai degrabă tensiuni decât consonanţe: „Am de la strămoşii mei turci abilitatea/de a prinde şansa de coaie, o mare slăbiciune/pentru fecioarele de bani gata şi pentru aur./Am de la strămoşii mei ţigani un suflet/înflorat ca fustele bunică-mii şi un pumnal/în buzunarul de la piept. De aia când nu/reuşesc cu diplomaţia, pe care o am de la /strămoşii mei unguri, scot cuţitul şi tai. Am de la strămoşii/mei greci nas borcănat,ureche muzicală/şi gură spurcată. Sunt un bărbat însingurat/pentru că am de la strămoşii mei evrei dezavantajul/de a nu-mi găsi locul şi o mai mare dragoste/pentru averi decât pentru oameni. Am/nu ştiu de unde plăcerea  jocurilor de noroc/şi un ghinion fenomenal, aşa că ce am azi/mâine e istorie”.Totul e perceput acum hiperbolic, maximalist; nu lipsesc, de aceea, din poemele lui Stoian G. Bogdan declaraţiile teribiliste, exploziile gratuite de violenţă, conştiinţa unui pedigri tarat de catastrofe genetice: „când eram mic/aveam casa-n pantă/de-aceea nu mă mir că hornul era ca turnul din pisa/că mingile mele erau cumva mai sferice în stânga/că trupul meu e puţin lăbărţat//când eram mic/tata mă trimitea să bag o piatră sub roata din spate a dricului/după fiecare înmormântare/ca nu care cumva să creadă lumea/că şofează beat/sau cine ştie ce//am băgat o piatră sub Salvare după ce l-am bătut pe moş ciobanu/una sub duba ce-l transporta pe tata la puşcărie” (Cap de broască). Acest eu hiperbolic va fi supus însă adesea autoironiei ,  măştile lirice „la scară mărită” explodează aproape instantaneu, ca nişte baloane de săpun,  iar poezia e denunţată ca mistificare şi simulacru: „noapte după noapte/mă visez într-un castel de nisip/pe o plajă pustie//îmi ţin mâinile/ca să nu-mi ţâşnească/să nu mi se scurgă printre degete/ca nişte monede vâscoase//şi-n urmă să paralizez într-o baltă de vomă/cu ochii fixaţi pe câte un rest de mâncare/care mă duce departe departe//aici. tu nu eşti//duhnesc/ca un om al canalelor la ieşirea din iarnă/duhnesc/ca un om al dragostei la ieşirea din trup//aiurea//spun că te iubesc ca să obţin chestii” (Sunt. O lichea). Lucrul cel mai surprinzător şi cel mai paradoxal este că la Stoian G. Bogdan acest spectacol cu măşti lasă o senzaţie deplină de autenticitate, poetul reuşeşte să intre în pielea personajelor sale ca în propria-i piele, rămîne perfect convingător în marea majoritate a textelor din volum, unde rareori se strecoară câte o notă falsă sau un sunet ciuntit. El pare să ne ofere deocamdată versiunea hip-hop a auteticismului, iar facies-ul „băiatului rău” i se suprapune perfect peste trăsături.

Anunțuri

3 răspunsuri to “SGB”

  1. elvisdaniel Says:

    imi aduc si acum aminte reactia celor care treceau pe langa standul de la bookfest cand si-a lansat cartea :))

  2. Excepţională cronică, scrisă de un mare poet şi având o priză desăvârşită la textele comentate !

  3. Da, o scriere autentică, o personalitate asumată. O să urmărim cu atenţie autorul, poetul. Şi sperăm să avem surprize cît mai plăcute.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: