Radu Vancu

fiindca am decis sa pun aici pe blog referinte despre poetii tineri la care tin foarte mult, doresc sa completez colectia cu un poet sibian de calitate, Radu Vancu. mai ales ca miercuri 10 februarie la ora 18 Radu va fi la Bucuresti si va citi poeme in cadrul Institutului Blecher mutat la USR si moderat de Komartin. (detalii aici). mai jos e cronica mea la cel mai recent volum al lui Radu, o etilică luntre a lui Caron ce m-a uns pe suflet.

                                             Tratat de echilibristică

             O stare de vertij ontologic, care face îndoielnică pînă la suferinţă realitatea, declanşează la Radu Vancu (Monstrul fericit, Editura Cartier, 2009) dorinţa euforizării etilice („beam pentru că numai aşa lumea mi se părea reală”) care devine analogă stării de poezie, e o dereglare „sistematică” a tuturor simţurilor, cu îndepărtate origini rimbaldiene, antrenând o redutabilă  erudiţie bahică, legată de virtuţile „terapeutice” ale diverselor licori, „balsamuri” şi „elixire”. Poetul se proclamă în consecinţă un enciclopedist al alcoolului („colecţionam metodic referinţele la marii băutori, mă proiectam empatic în rolurile lor, citeam avid tot ce îmi cădea în mână despre alcoolici şi alcool”), glosează savant despre absint, vodcă, ouzo, ţuică, bere, vin, whisky, rom,gin sau mastică, îşi analizează minuţios propensiunile bahice, cu referinţe la Bachelard, Dylan Thomas sau Mircea Ivănescu, compunând o „comedie a setei” în registru savant, care probează mai curând o anumită incapacitate a personajului liric de a atinge cotele cu adevărat intense ale cremaţiunii etilice, rezultatul fiind, de cele mai multe ori, o beţie lucidă şi rece, asemănătoare cu mahmureala. În poemele lui Radu Vancu alcoolul acţionează ca un euforizant cu efecte pasagere, producând scurte ulcerări ale nervilor, inflaţii de moment ale eului, urmate de bruşte rafale de luciditate care transformă orice tentativă de euforizare într-un soi de travaliu sisific şi de sinucidere pe jumătate ratată. Ele mărturisesc despre incapacitatea personajului liric de a aplica pînă la capăt reţeta baudelairiană din Enivrez-vous, marea  temă a „tavernalelor” sale fiind de fapt nu beţia, ci dorinţa, mereu nesatisfăcută, de îmbătare: „Ce ratată afacere şi sticla asta cu gin/ce ratată afacere toată noaptea asta./Degeaba desface lumina franjuri elegiaci/pe faţa de masă, trecând în zori prin rămăşiţele/transparente de Wembley./Beţia adevărată n-a venit./Alcoolul  amar n-a făcut de data asta nimic pentru mine” (Drosophila mistica). Lipsit de curajul „saltului în gol” pe care îl posedă adevăraţii simbriaşi ai alcoolului, poetul contemplă neantul „de pe margine”, cu priviri adeseori pofticioase, reuşind să se replieze însă de fiecare dată, prin adevărate mişcări de echilibrist, cu puţin înainte de momentul fatal al prăbuşirii definitive, oscilând perpetuu între „glasul etilului” şi „glasul lui Cami” .  Asistăm, de aceea, pe parcursul volumulului, la o sarabandă de măşti lirice,  cîteodată tragice, altădată groteşti, etalate pe rând, cu voluptatea gesturilor spectaculare ce evidenţiază criza de identitate a unei fiinţe scindate, care trădează patul conjugal cu taverna şi cârciuma cu femeia iubită, trece de la  cântecul bahic la exerciţiul de penitenţă: „Asta e: am băut rău aseară/şi cel puţin trei zile de acum înainte/n-o să-mi mai arunce în cascade/fenomenalele ei priviri,/mărgăritareînaintea porcului,/ trei zile mă va urî/ca şi cum numai asta ar avea de făcut toată viaţa. Trei zile abominaţia mea o va privi în tăcere,/până cînd ea va vorbi.//Atâta fosfor mi se va aduna până atunci în oase,/că voi străluci cu bucuria unui chibrit/care se aprinde în plină ninsoare/pentru fetiţa necăjită şi rebegită şi amărâtă.//Până atunci, până mă va privi iar, naiba să mă ia” (Fetiţa cu chibrituri).  Incapabil să joace până la capăt rolul „anarhistului mistic” („orice ateu socialist care bea cu nădejde/se transformă, după o anumită cantitate într-un anarhist mistic”), poetul trece cu nonşalanţă (în virtutea aceluiaşi Spaltung) la poezia „obscenă” a mahmurelii şi a viscerelor ultragiate de efectul spirtoaselor, intonată cu indecenţa  unui excurs anatomo-fiziologic: „Când zorii se arată şi, sfioasă, Şeherezada/etilului tace, celulele hepatice prind freamăt & zumzet/ca nobilii de ţară când află/că alteţa moştenitoare o să-şi facă vizita anuală/la domeniul  din provincie./Abia acum începe  cu adevărat drumul//pe calea regală dintre esofag şi ficat” (Calea regală). Cinismul, evident în multe din textele lui Radu Vancu, ţine de o asemenea percepţie „obscenă” şi dezabuzată, care, încercând să rămână indiferentă la cântecul de sirenă al Utopiei, reduce viaţa sufletească la arderile metabolice din intimitatea ţesuturilor şi corpul la  animalitatea abjectă a „cărnii de porc”: „După-amiază ca toate după-amiezele,/ploaie ca toate ploile, abjecţie & abateme/sfârîie în mintea încinsă ca-ntr-o tigaie./Sentimentele din carne de porc./Amintirile-chifteluţe din carne tocată râncedă./Noemele-copănele. Monomaniile-fleici. Obsesiile-file” (Sentimente din carne de porc). Iar dacă efuziunile „anarhistului mistic” sunt permanent cenzurate de vocile meschine ale empiriei în numele unui „bun simţ comun”, momentele de exaltare ale îndrăgostitului se vor spulbera la rîndul lor sub acţiunea unor „raţiuni fiziologice” („Cu nesfârşită decenţă mă uit în ochii ei clari/în timp ce-mi vorbeşte,/sperînd să nu vadă în ochii tulburi/că sufletul e testosteron pur”) sau „economice”: „…cele 300 de rate la bancă/vor rezista însă mai eficient decât cei 300 la Termopile./Băncile sunt de două ori mai bune decît aurul,/pentru că permit Anihilarea Re-Sentimentelor. Cine are rate poate construi microarmonia/chiar şi din sentimente din carne de porc”. (Sentimente din carne de porc). Legat de tribulaţiile „fiinţei scindate” , cinismul lui Vancu se integrează, în acelaşi timp, în scenariul exerciţiilor de penitenţă, unde joacă rolul unui „amplificator”, căci, arătîndu-şi în permanenţă cu degetul stigmatele de abjecţie, personajul liric nu încearcă decât să ridice pocainţă la cote superlative şi să dea o intensitate paroxistică autoflagelării sub care se ascunde aceeaşi tendinţă autodestructivă pe care o vădeşte şi dorinţa (mereu nesatisfăcută) a disoluţiei în alcool. Privit mai îndeaproape, acest personaj va avea aerul unui sinucigaş manque, incapabil să ducă pînă la sfârşit actul final al Tatălui  pe care Fiul îl converteşte într-o nesfârşită  agonie etilică (Vancu o numeşte „supravieţuire”), trăită la jumătatea drumului dintre otravă şi anti-otravă, dintre sticlă şi utopia căminului fericit: „Sânge plin de umorul atâtor catastrofe,/a fost cât pe ce./Cu tata farsa ţi-a ieşit. (…)//Ai însă grijă; zeii urăsc perfecţiunea/şi n-ai vrea ca umorul să devină destin./Cu tata ţi-a mers, dar un destin e deja prea mult./Până la urmă, tu o să fii uleiul/în care carnea noastră o să ardă nestins” (Zeii sunt geloşi. În amintirea tatălui meu).  Prins aşadar între două „forţe contrarii” (de autodistrugere, respectiv de autoconservare) subiectul liric din aceste poeme este în ipostaza unui acrobat obligat să execute, pe marginea unui abis, laborioase exerciţii de echilibristică, tot aşa după cum, în poezia, pornind de la lecţia prozaizantă a lui Mircea Ivănescu alternează poemul cu notaţia pur confesivă din „proza” Confesiunile monstrului fericit, amestecă reportajul autenticist cu neologismul preţios, cu aluziile livreşti, citatul sau parafraza, gravitatea cu deriziunea, sinceritatea cu mistificarea şi tragedia cu farsa.

                    Construit admirabil, pe baza unor efecte de scenă bine dozate, care reuşesc adesea să contrarieze orizontul de aşteptare al cititorului, Monstrul fericit e un volum care merită o lectură empatică, mai ales din partea unuia care ştie (la fel de bine ca Radu Vancu) că „mistica adevărată nu e atât în inimile băutărilor, cât în cele ale nevestelor lor”.

Anunțuri

2 răspunsuri to “Radu Vancu”

  1. una dintre cele mai bune cronici / apropieri de poezia lui radu. se vede că o.s. şi r.v. au afinităţi, aşa că soviany are o lectură aplicată, dar şi foarte empatică

  2. stefan caraman Says:

    Salut Octavian

    n-am gasit o adresa de e-mail si postez aici : am primit o invitatie de la Ion Caramitru pentru miercurea viitoare (17.02.2010) pe tema dramaturgiei contemporane (pornind de la scrisoarea mea catre Parlament); va fi la sala 99 la TNB, ora 11; stiu ca esti un aparator al dramaturgiei contemporane autohtone, asa ca e minunat sa fii si tu acolo; de fapt, dl. Caramitru m-a rugat sa fac aceste invitatii
    multumesc

    stefan
    adrea mea e : caraman@tim.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: