Interviu

Care sunt primele amintiri legate de femei? De mamă, bunică, prietene din copilărie?

 Mama se ocupa cu croitoria. La ea veneau multe femei care se dezbrăcau, iar eu încercam să le spionez. Pe la patru-cinci ani femeile în toată firea mi se păreau mai ispititoare decât fetiţele. De o fetiţă m-am îndrăgostit abia la gradiniţă: îmi făcea funda la pantofi (acolo trebuia să purtăm papuci şi eu nu ştiam să-mi leg şireturile de la ghete) şi o chema Veronica. Chiar, oare ce-o mai fi făcând Veronica? N-am mai întâlnit-o de atunci niciodată…

luat de Andra Rotaru pentru Agentia de carte.ro . il puteti citi aici.

Publicitate

Radu Aldulescu

un interviu zguduitor luat de Andra Rotaru extraordinarului romancier Radu Aldulescu:

Împrejurările nefavorabile de atunci, din vremea comunismului le-aș putea rezuma la ceea ce s-a numit cenzura ideologică, care odată cu ruperea socio-politică-culturală produsă de evenimentele din decembrie ’89, s-a subtilizat și s-a întărit totodată transformându-se în ceea ce s-ar putea numi cenzură economică. Trista poveste a scriitorului debutant și a aspirantului la statutul de scriitor profesionist, în vremea comunismului și a cenzurii ideologice, s-a transformat mai încoace, după căderea comunismului și a cenzurii ideologice, în mod dureros-neașteptat, într-o poveste de zece ori mai tristă. Mereu am spus: comunismul n-a priit literaturii și mai cu seamă romanului – eu n-am putut publica atunci. Cu toate astea, după douăzeci de ani de literatură în regim de libertate, mă văd constrâns să mă dezic de ce crezusem și spusesem în primii ani de după Revoluție, și anume că adevărata și marea literatură română abia de acum încolo va apărea. Cum-necum, centrul de putere al literaturii române a rămas tot în comunism.

(…)

Mediocrii fac legea, fiindcă sunt mai vitali, pe de o parte, iar pe de alta, mediul literar autohton, mai mult decât alte medii literare, este pretabil, deschis, celor mai incredibile cacialmale. Așa se face că mulți dintre scriitorii de la noi, pe care critica eventual îi ignoră sau are obiecții asupra lor sau îi desființează, își văd neabătuți de cariere cu burse de creație, traduceri în șapte-opt limbi, sinecuri de tot felul în țară sau străinătate și așa mai departe. Cât o suna de aiurea așadar, un statut social și material de scriitor, onorabil sau la un nivel înalt, nu numai că nu poate fi garantat, dar poate fi împiedicat de-a dreptul de valoarea literaturii pe care o scrii, fie ea și recunoscută de critică. De la o recenzie la prima mea carte, până la consemnarea în Istoria Critică a Literaturii Române a domnului Nicolae Manolescu, am avut destul timp să simt acest lucru pe propria-mi piele.

restul cititi aici

si il puteti asculta citind pe Radu Aldulescu din romanul sau in lucru, dar si pe valorosul poet ascuns pe nedrept intr-un con de umbra Ionel Ciupureanu  miercuri 24 martie la Institutul Blecher, o seara literara ce se anunta de exceptie.

Poem tradus in limba engleza

poemul 17 august 1986. cântec de dragoste a fost tradus in engleza si publicat in revista  Ditch din Canada.

poza de Ana Toma

In those days Bucharest
was called Ceaushima.
It looked like
a common grave,
and a tired man
growing old
started
to appear in your dreams
a flimsy book
under his arm and a bit of
ash
on the lapel of his coat.
You would drag out
the earth from his mouth
with your tubby pampered  
child fingers.

It was
the yellow earth of
Ceaushima with
its sour carrion-like
stench.

Then everything
turned turbid.
For instance, I remember
your father
(a man still young,
and very vivacious)
and my father
(who, under the earth,
 had grown
grass on his chest)
shaking hands,
a bit embarrassed, over a table
in a restaurant.
I remember the purple cable cars
passing only at nighttime
between our foreheads. And I remember
your first period. Your life as a woman
was beginning like a dictatorship
in an exotic country
where trees
bear sharp red leaves.

That moment my blood streamed
towards you like a
dilapidated flag.

I was nearly
an old man
who, after having awaited
Ceauşescu’s fall,
was only looking forward
to his death.
A tired man
who from one week to the next
and from one month to the next
resembled Ceauşescu more and more.

mai mult in  revista Ditch

Poeme in Luceafarul de dimineaţă

mi-a apărut un grupaj de poeme  in revista Luceafărul de dimineaţă.

1. mihai

E

pe jumătate

cărunt.

Varsă scrumierele,

adună sticlele şi

paharele goale.

Mătură

şi  spală pe jos,

spală şi mătură.

Câteodată cerşeşte ţigări.

Râgâie a ceapă şi a

salam ieftin.

Iar seara se uită la

lună ca la o

jimblă mare şi

proaspătă de secară.

Apoi pescuieşte

de pe buza unui pahar

un gândăcel auriu

care mişcă uşor

din elitre.

2. inginerul

În noaptea când a

murit inginerul

nici o stea nu s-a

clintit de la locul ei.

Beţivii din rahova

au băut ca de obicei

până la ora închiderii.

Au bătut încruntaţi

cărţile de şeptic

ameninţându-se pe

furiş cu cuţitele.

Nu se vedea nicăieri

nici servieta lui jerpelită

în care-şi purta diploma

pe care obişnuia

să o treacă din

mână în mână,

urlând că a fost

inginer şi

şef de şantier.

Nu-l credea nimeni.

Se obişnuise să fie

umilit şi bătut.

Acum probabil că

îi arată lui Dumnezeu

diplomele lui zdrenţuite

şi îi cere

– dacă se poate –

o cinzeacă de vodcă.

3. emil

emil a murit îngheţat

într-o noapte de iarnă

pe scările unui bloc.

Avea cancer la gât

şi cu vocea lui şuierată

care parcă venea

de undeva din sierra morena

povestea de

generaţia lui nichita şi de

spectacolele lui pintilie.

Spunea că moartea

e o sală de cinema

cu ecranul cernit

unde plasatoarele poartă

insigne naziste şi nume

celebre de lagăre.

Când şi-a dat sufletul

tocmai visa o secvenţă

dintr-un film de

tarkovski.

În buzunar i-au găsit

trei ţigări scuturate

şi o fotografie îngălbenită,

cu dedicaţie,

de la clody berthola.

restul puteti citi aici

Diana Geacăr

mă alătur iniţiativei lui Radu Vancu de a oferi premiul de poezie Lady Lazarus unei poete cu un timbru matur, Diana Geacăr, al cărei al doilea volum, Frumuseţea bărbatului căsătorit publicat în 2009 a fost, din păcate, ignorat de critica de specialitate. iată impresiile mele:

Complexul carapacei

Textele Dianei Geacăr din volumul frumuseţea bărbatului căsătorit (Editura Vinea, 2009) înfăţişează tribulaţiile unei fiinţe solitare într-o lume ostilă şi rece, unde toate canalele de comunicare sunt blocate, iar fiecare obiect a devenit sursa unei posibile agresiuni sexuale: „Unde ai vrea să ajungi, dominişoară?// Într-un spaţiu în care/nu mai vrea nimeni. Într-un spaţiu în care/privirile libidinoase n-ajung. Cu o privire de gheaţă (sper)/cer două cutii de bere, întind banii, desfac frigiderul,/mă-ntind după ele (oh, se vede/ceulita, ah, celulita! Ce şriu eu despre ea?/le iau una câte una, mă-ntorc şi spun răspicat mulţumesc./Şi apoi nimic. Am aşteptat fluierături. Nimic. Doar ceva care/se adună, se mişcă undeva la îndemână,/în piept, în cap, în burtă. Ceva care râde în hohote,din ce în ce/mai tare./Ai rămas singurică iar. Ai rămas iar singurică” (Obieectepierdute). Este vorba de un univers al afectelor glacificate, de o dezarmantă indiferenţă, traversat de făpturi pe jumătate reificate, unde totul funcţionează după legile corporaţiei, astfel că automatismele cotidiene, rutina de zi cu zi a jobului, relaţiile cu şeful discreţionar (noul dumnezeu al unei umanităţi înhămate.  la angrenajele eficienţei) devin în cartea Dianei Geacăr tot atâtea teme poetice: „Încet-încet, brief-urile şi paharele de plastic se adună/pe biroul meu. Iar în calculator, /mailurile şefului, pe care le poate vedea/toată agenţia. Se ştie că Domnul poate intra/în calculatoarele noastre şi chiar o face./Îmi imaginez că asta e singura plăcere a lui./Şi chiar este.//şi chiar este/îngrijorat de ceea ce vorbesc angajatele lui/pe messenger. Eu îl plimb/pe situri literare, prin căsuţa mea/de mail. După ce termin de scris articolele despre/diete de slăbire, ciuperci, contracepţie la menopauză,/urzica, un ajutor bun la toate!, şi altele/ – din ele îmi plătesc terapia /ţi-am ataşat ceva) -,/îi las documentele deschise, ca să nu mai piardă timp /Ataşamente, 3). Aşa cum e lesne de observat, aici realul a fost substituit aproape în totalitate de virtual, poemul a devenit mail, lanţurile inter-umane, invocate odinioară de Peniuc sau Urmanov, sunt înlocuite insidios de reţelele internetului, prin care nu mai circulă decât frig . În consecinţă, paginile Dianei vor mărturisi acum despre o nevoie organică de căldură şi de tandreţe, vor invoca apropierile, atingerile: „Toată seara i-am urmărit cu privirea trupul slab şi rătăcit,/imaginându-mi lucruri pe care/în mod normal nu vreau să le recunosc./Şi, când a venit lângă mine, în sfârşit şi/ca din întâmplare/în timp ce discutam cu altcineva,/mâna mea// a intrat pe sub tricoul lui şi/i-a mângâiat spatele: moale, cu un pic de puf// (…) Apoi m-am gândit mai mine, el/ şi-a desfăcut haina şi eu am intrat.//Din când în când, ne îndepărtăm puţin, dar/numai puţin,/cât să ne uităm unul la altul, plini de uimire,/cât să mai luăm o gură de aer,/ca şi cum ne-am fi pregătit să vorbim” (Frumuseţea bărbatului căsătorit, 1). Dar povestea cuplului „clandestin” din ciclul care dă titlul volumului are caracterul unei relaţii incerte, erosul Dianei Geacăr este unul „clădit pe nisip”, se plasează în permanenţă sub semnul „catastrofei” potenţiale, în timp ce bârbatul se transformă tot mai mult într-o sursă de frig, care fascinează, dar şi nelinişteşte, din cauza măştii sale impenetrabile: „L-am urmat ca şi cum aş fi avut un plan,/am pus multe întrebări, pentru că/trebuia să par calmă. Abia spre seară/vocile au tăcut. Probabil că a mai fumat,/eu am mai băut apă minerală./Mergem la culcare a mai spus//şi că va dormi în altă cameră./În cămaşa de noapte cu lalele portocalii/ghemuită într-un luminş/pe mochetă/am îngheţat:/nu se poate nu se poate nu se poate nu se mai poate aşa” (Frumuseţea băratului căsătorit, 4). Astfel că romanul de dragoste devine „singurătate în doi” şi în cele din urmă coşmar,  iar locul bărbatului în carne şi oase este luat progresiv de o fantasmă onirică, proiecţie umanoidă a morţii: „Tot mai des mă îndrept spre un bărbat/îmbrăcat în negru, de fapt întunecat/ – de parcă şi-a tras un sac peste cap – /cu o viteză uimitoare/(probabil călătoresc prin aer)/şi, când aproape că m-a simţit şi vrea să se întoarcă,/mă trezesc brusc, transpirată” (Frumuseţea bărbatului căsătorit, 5). Prezenţa angoasantă a „omului negru” duce la conversiunea atracţiei erotice în dorinţă de moarte –  dorinţă care, la Diana Geacăr, e totdeauna  în legătură cu un soi de complex al carapacei, ţinând de invocarea obsesivă a învelişurilor protectoare ce sugerează nevoia de căldură şi de protecţie, dar trimite, în acelaşi timp, către imaginea mormântului şi către schemele înhumării: „Am ajuns destul de repede pe canapea./Oare ar vrea să mă învelească? /Să-şi vadă de treabă şi eu/să stau aşa nemişcată./Doar să aibă griijă să nu se apropie/de mine/Ei/să nu-mi rânjească în faţă, aşteptând să cedez” (Frumuseţea bărbatului căsătorit, 7). Eşecul erotic şi thanatofilia nu vor face decât să catalizeze sentimentul singurătăţii care devine autism şi antrenează oroarea de mulţimile gregare sau de privire celorlalţi (care pentru Diana Geacăr reprezintă cu adevărat infernul), dar şi obsesia îngropării de viu: „Îmi amintesc visul în care eram închisă/sub nişte scânduri, ciocurile negre/tăiau lemnul în dreptul feţei, iar eu încercam/să acopăr spărturile cu palmele” (Somnul de după masă).Principala formă de evaziune dintr-o realitate ostilă şi indezirabilă va fi acum visul, aşa că, spre finalul volumului, locul poemelor confesive va fi luat de dioramele fabuloase şi de peisajele onirice, care, în ciuda aerului lor graţios, păstrează mereu detalii nelniştitoare: „Deasupra caselor, unde ştiai că ai fost ,/cândva şi înainte să pleci, câmpul,/se învolburează particulele cărămizii./Îţi arată şi ea vârtejul,  apoi tornada/devine tot mai cuprinzătoare şi ea/îţi spune ceva esenţial, ceva despre tine, dar tu sufli în cafea cu uimire,/pentru că oricum nu auzi atunci/când lucrează fluturele, iar/de sub casa de vizavi tocmai s-a ridicat/o făptură cu pălărie şi pantofi rubinii” (Fluturele şi pantofii purpurii). Capabilă astfel să poetizeze pe mai multe registre, trecând cu nonşalanţă de la lirica de notaţie la lirica de viziune, posedând o admirabilă ştiinţă de „tăia” versul care se încarcă astfel de potenţial energetic şi dramatism astăzi Diana Geacăr pare să justifice entuziasmul cu care Adrian Urmanov îi saluta, în 2005, cartea de debut. De atunci poezia ei a câştigat în substanţă şi profunzime. Mai mult decât în bună eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră, unde autoarea păcătuia poate printr-un exces de prozaizare, astăzi ea ne apare ca o poetă împlinită sau, oricum, aproape de împlinire.

Alexandru Vakulovski – poetul cetăţean

in cinstea obţinerii cetăţeniei îmi afisez şi eu aici bucuria printr-o cronică la volumul lui de poezie (a se remarca intuiţia mea din final):

Împotriva limbajului sau jucărelele fratelui Alexandru

         Încă din romanul Pizdeţ (care l-a făcut cunoscut), Alexandru Vakulovki se arăta un spirit non-conformist, a cărui vervă „demolatoare” amintea de „furia” avangardelor interbelice, dar şi de vehemenţa contestatară a manifestului fracturist. O permanentă stare de insurgenţă îi străbate textele de la un capăt la altul:  aici viaţa şi cărţile, lucrurile şi semnele, cu fetişurile şi poncifele lor, sunt puse la zid, arătate cu degetul, trase de urechi, denunţate drept minciuni şi convenţii, în numele aceluiaşi „imperativ categoric”: autenticitatea. Aşa se întâmplă, fireşte, şi în volumul de versuri Ecstasy (Editura Pontica, 2005) ce se constituie într-o „critică” a limbajului şi a literaturii,rezultatul fiind o poezie radical experimentalistă, care contestă şi se autocontestă, funcţionând – în spiritul experimentalismului – ca „paralogie”. Înainte de a se lansa în aventura poetizării, autorul încearcă să-şi verifice instrumentele şi mijloacele, descoperind astfel multiplele imperfecţiuni ale limbajului, care se dovedeşte un material cu totul inapt pentru a servi ca suport actului de comunicare/semnificare; poezia deconcertează la rândul ei pentru că nu e decât o colecţie de cuvinte „tardate”, date cu ruj şi rimel, care sfârşeşte prin a inhiba orice impulsie scripturală, orice tentativă de a genera text: „cuvinte negre înşirate pe perna mea albă/lacrimi amestecate cu rimel/pe hârtie albă/aş putea să-ţi spun/ceva dar/tic-tac”. Limbajul se găseşte – din perpectiva lui Alexandru Vakulovski – sub ameninţarea perpetuă a catastrofei entropice; odată articulat, cuvântul este pe punctul de a-şi epuiza întreaga încărcătură de potenţialităţi energetice, astfel că moartea, frecvent invocată pe parcursul poemelor din volum, se identifică nu cu un accident fiziologic, ci cu entropia cuvintelor, cu degradarea acestora în non-sens şi în parodie:: „începe un poem cu/iar moartea…//încerc să scriu un/poem despre fotbal/despre cafea/coca cola îngheţată/droguri şi drogoste//sfârşeşte un poem cu/iar, moartea…  Plecând de aici, poetul va invoca utopia unei comunicări onomatopeice, interjecţionale, care şi-ar extrage esenţele din intimitatea proceselor metabolice, fiind ea însăşi, în cele din urmă, fiziologie: „cel ce se întoarce la tine/te iubeşte mai mult decât cel/ce abia vine/am nevoie de multe cuvinte/ca să te fac să înţelegi/totul/nu-ţi spun mai bine/un scurt/ grohăit al durerii/din piept/cuţitul înfipt direct în/inima porcului”. De acelaşi registru al utopiei ţine şi scrierea „pe piele”, scrierea penetrantă care scrâjeleşte în profinzimea ţesuturilor producând explozii hemoragice de umoare vitală: „a scrie un  poem lung pe pielea sa a îşi înfige cuţitul înăuntru/cerneala iese dinăuntru a îşi scoate ochii y cu cuţitul dinspre/ceafă poemul lui a doare dar a ştie că e unicul irepetabilul poem/pe care nici chiar el nu-l va mai putea scrie niciodată”. Fascinat de himera „poemului viu”, Alexandru Vakulovski se va lansa în direcţia experimentului radical, poemele sale fiind  aproape de fiecare dată nişte tentative de revitalizare a limbajului şi, în ultimă instanţă, a poeziei. Aceste exerciţii cunosc o mare diversitate; uneori  autorul face apel la reţeta poemului„dadaist” în care cuvintele sunt plasate în contextele cele mai insolite, atunci cînd nu sunt spulberate pur şi simplu, cu un bine dozat simţ al absurdului („alerg ca un idiot prin cameră/şi mă împiedic

de picioarele mele//ia-mi mainile te rog şi du-le să se spele/ia-mi puţa şi du-o la pişare//un domn cu capul ras şi cu cască/se plimbă prin oraş cu o floare galbenă/se A/p le/a/c/ă şi o depune la pi/Cioar/”), alteori se cultivă textele „lacunare” perforate de „goluri” care sugerează acel „dincolo” al limbajului care este sau ar trebui să fie poezia („îmi dau palme/fiindcă ***/ sunt un *** şi un***/şi *** (***) dar ***/în ***/*** denumirea poemului/deasupra mea ***/ tot ce vreau să vă spun ***/ îmi desfac mâinile/rima (***) mea ***/şi vă lovesv”) pentru ca, în cele din urmă, poetul să ne propună varianta redusă la „corporalitatea” consonantică a textului său, ca în scrierile semitice („spre dimineaţă moartea     spr dmnţ mrt/îţi va face o vizită    ţ v fc vzt/îi vei primi mâinile ei albe     v prv mnl lb)cu pielea ei/lină îi vei     c pl ln v/privi părul lung lucitor     prv prl lng lctr/sânii ei te vor durea    sn t vr dr”). Acest experimentalism radical este împins până la ultimele lui consecinţe în Lauri pentru cap de mort sau poemele pe care Alexandru Vakulovski nu le-a scris niciodată – colecţie de titluri ale unor texte virtuale, marcate de fascinaţia paginei albe, în care sunt conţinute latenţele tuturor limbajelor şi ale tuturor textelor şi însoţite de adnotări succinte care creează iluzia jocului dintre  referenţial şi autoreferenţial, poetic şi metapoetic. Iar printr-un asemenea experiment, poezia esete simultan (ceea ce vine perfect pe linia experimentalismului) acreditată şi discreditată: ea este posibilă doar ca un spasm al rostirii, ca o tentativă, întotdeauna ratată, de a articula în limbaj indicibilul. Dar, odată scris, poemul nu va fi  decât rezultatul unui acte manque, mărturisind eşecul trecerii lui în verbalitate şi devine „cadavrul” unei trăiri, de vreme ce viaţa nu poate fi nici rostită, nici scrisă. Dincolo de toate acestea,  „filele albe” ale lui Vakulovski constituie însă şi o teribilă provocare la adresa cititorului chemat (iată o formulă mai puţin ortodoxă a utilitarismului!) ca, în absenţa textului, să se implice el însuşi în exerciţiul poetic. Acum „poemele nescrise” vor funcţiona după principiul „cărţii de colorat”, în care titlurile şi notele reprezintă „desenul” pe care cititorul este invitat să îl „coloreze” în cheia cromatică a propriilor sale trăiri. Iar noi ajungem la constatarea că autorul cheltuieşte enorm de multă imaginaţie în elaborarea acestor exerciţii experimentaliste, iar dacă nu ştim în ce măsură ele pot constitui poezie, avem cel puţin certitudinea că poezia implică în mod necesar contestaţia, autocontestaţia şi, ca un corolar al acestora, experimentul.Mai mult decât atât, jocurile lui Vakulovski reuşesc de multe ori să se convertească în veritabile stări lirice, „critica poeziei” în poezie”, poetul oscilând între sccpticism şi entiziasm, aşa cum ne-o poate dovedi acest foarte frumos poem de notaţie: „după concert/cruce pe tine/ trei pumni de praf peste tine ca un/ceatşaf umed de transpiraţie şi/cruce pe tine/draga mea/chitară dezacordată/chitară ruptă în 4/odihneşte-te odată/juma de chitară cu 12 corzi”. Prea lucid însă pentru a se lasă mereu furat de himerele lirismului, poetul va reveni  la prestidigitaţiile sale experimentaliste, va fi cu precumpănire critic şi dezabuzat, dovedindu-se un spirit insurgent prin excelenţă şi incomod. Nu e de mirare că autorităţile româneşti, după ce vreme de cinci ani au amânat să-i acorde cetăţenia, se grăbesc acum să îl expulzeze. Societatea noastră actuală are nevoie de trântori şi hoţi, nu de artişti rebeli, care dau cu tifla tuturor retoricilor şi tuturor pudibonderiilor ipocrite. Pe Vakulovski l-au expulzat… pe Nora Iuga cititorii unui ziar de scandal se pregătesc sa o ardă pe rug… Nu mă aştept ca autorităţile să rezolve problema scriitorului basarabean… mă aştept dimpotrivă la noi expulzări… chiar şi ale celor cu cetăţenie română. 

(mijlocul lui 2009, revista Tribuna, Cluj)