Alexandru Vakulovski – poetul cetăţean

in cinstea obţinerii cetăţeniei îmi afisez şi eu aici bucuria printr-o cronică la volumul lui de poezie (a se remarca intuiţia mea din final):

Împotriva limbajului sau jucărelele fratelui Alexandru

         Încă din romanul Pizdeţ (care l-a făcut cunoscut), Alexandru Vakulovki se arăta un spirit non-conformist, a cărui vervă „demolatoare” amintea de „furia” avangardelor interbelice, dar şi de vehemenţa contestatară a manifestului fracturist. O permanentă stare de insurgenţă îi străbate textele de la un capăt la altul:  aici viaţa şi cărţile, lucrurile şi semnele, cu fetişurile şi poncifele lor, sunt puse la zid, arătate cu degetul, trase de urechi, denunţate drept minciuni şi convenţii, în numele aceluiaşi „imperativ categoric”: autenticitatea. Aşa se întâmplă, fireşte, şi în volumul de versuri Ecstasy (Editura Pontica, 2005) ce se constituie într-o „critică” a limbajului şi a literaturii,rezultatul fiind o poezie radical experimentalistă, care contestă şi se autocontestă, funcţionând – în spiritul experimentalismului – ca „paralogie”. Înainte de a se lansa în aventura poetizării, autorul încearcă să-şi verifice instrumentele şi mijloacele, descoperind astfel multiplele imperfecţiuni ale limbajului, care se dovedeşte un material cu totul inapt pentru a servi ca suport actului de comunicare/semnificare; poezia deconcertează la rândul ei pentru că nu e decât o colecţie de cuvinte „tardate”, date cu ruj şi rimel, care sfârşeşte prin a inhiba orice impulsie scripturală, orice tentativă de a genera text: „cuvinte negre înşirate pe perna mea albă/lacrimi amestecate cu rimel/pe hârtie albă/aş putea să-ţi spun/ceva dar/tic-tac”. Limbajul se găseşte – din perpectiva lui Alexandru Vakulovski – sub ameninţarea perpetuă a catastrofei entropice; odată articulat, cuvântul este pe punctul de a-şi epuiza întreaga încărcătură de potenţialităţi energetice, astfel că moartea, frecvent invocată pe parcursul poemelor din volum, se identifică nu cu un accident fiziologic, ci cu entropia cuvintelor, cu degradarea acestora în non-sens şi în parodie:: „începe un poem cu/iar moartea…//încerc să scriu un/poem despre fotbal/despre cafea/coca cola îngheţată/droguri şi drogoste//sfârşeşte un poem cu/iar, moartea…  Plecând de aici, poetul va invoca utopia unei comunicări onomatopeice, interjecţionale, care şi-ar extrage esenţele din intimitatea proceselor metabolice, fiind ea însăşi, în cele din urmă, fiziologie: „cel ce se întoarce la tine/te iubeşte mai mult decât cel/ce abia vine/am nevoie de multe cuvinte/ca să te fac să înţelegi/totul/nu-ţi spun mai bine/un scurt/ grohăit al durerii/din piept/cuţitul înfipt direct în/inima porcului”. De acelaşi registru al utopiei ţine şi scrierea „pe piele”, scrierea penetrantă care scrâjeleşte în profinzimea ţesuturilor producând explozii hemoragice de umoare vitală: „a scrie un  poem lung pe pielea sa a îşi înfige cuţitul înăuntru/cerneala iese dinăuntru a îşi scoate ochii y cu cuţitul dinspre/ceafă poemul lui a doare dar a ştie că e unicul irepetabilul poem/pe care nici chiar el nu-l va mai putea scrie niciodată”. Fascinat de himera „poemului viu”, Alexandru Vakulovski se va lansa în direcţia experimentului radical, poemele sale fiind  aproape de fiecare dată nişte tentative de revitalizare a limbajului şi, în ultimă instanţă, a poeziei. Aceste exerciţii cunosc o mare diversitate; uneori  autorul face apel la reţeta poemului„dadaist” în care cuvintele sunt plasate în contextele cele mai insolite, atunci cînd nu sunt spulberate pur şi simplu, cu un bine dozat simţ al absurdului („alerg ca un idiot prin cameră/şi mă împiedic

de picioarele mele//ia-mi mainile te rog şi du-le să se spele/ia-mi puţa şi du-o la pişare//un domn cu capul ras şi cu cască/se plimbă prin oraş cu o floare galbenă/se A/p le/a/c/ă şi o depune la pi/Cioar/”), alteori se cultivă textele „lacunare” perforate de „goluri” care sugerează acel „dincolo” al limbajului care este sau ar trebui să fie poezia („îmi dau palme/fiindcă ***/ sunt un *** şi un***/şi *** (***) dar ***/în ***/*** denumirea poemului/deasupra mea ***/ tot ce vreau să vă spun ***/ îmi desfac mâinile/rima (***) mea ***/şi vă lovesv”) pentru ca, în cele din urmă, poetul să ne propună varianta redusă la „corporalitatea” consonantică a textului său, ca în scrierile semitice („spre dimineaţă moartea     spr dmnţ mrt/îţi va face o vizită    ţ v fc vzt/îi vei primi mâinile ei albe     v prv mnl lb)cu pielea ei/lină îi vei     c pl ln v/privi părul lung lucitor     prv prl lng lctr/sânii ei te vor durea    sn t vr dr”). Acest experimentalism radical este împins până la ultimele lui consecinţe în Lauri pentru cap de mort sau poemele pe care Alexandru Vakulovski nu le-a scris niciodată – colecţie de titluri ale unor texte virtuale, marcate de fascinaţia paginei albe, în care sunt conţinute latenţele tuturor limbajelor şi ale tuturor textelor şi însoţite de adnotări succinte care creează iluzia jocului dintre  referenţial şi autoreferenţial, poetic şi metapoetic. Iar printr-un asemenea experiment, poezia esete simultan (ceea ce vine perfect pe linia experimentalismului) acreditată şi discreditată: ea este posibilă doar ca un spasm al rostirii, ca o tentativă, întotdeauna ratată, de a articula în limbaj indicibilul. Dar, odată scris, poemul nu va fi  decât rezultatul unui acte manque, mărturisind eşecul trecerii lui în verbalitate şi devine „cadavrul” unei trăiri, de vreme ce viaţa nu poate fi nici rostită, nici scrisă. Dincolo de toate acestea,  „filele albe” ale lui Vakulovski constituie însă şi o teribilă provocare la adresa cititorului chemat (iată o formulă mai puţin ortodoxă a utilitarismului!) ca, în absenţa textului, să se implice el însuşi în exerciţiul poetic. Acum „poemele nescrise” vor funcţiona după principiul „cărţii de colorat”, în care titlurile şi notele reprezintă „desenul” pe care cititorul este invitat să îl „coloreze” în cheia cromatică a propriilor sale trăiri. Iar noi ajungem la constatarea că autorul cheltuieşte enorm de multă imaginaţie în elaborarea acestor exerciţii experimentaliste, iar dacă nu ştim în ce măsură ele pot constitui poezie, avem cel puţin certitudinea că poezia implică în mod necesar contestaţia, autocontestaţia şi, ca un corolar al acestora, experimentul.Mai mult decât atât, jocurile lui Vakulovski reuşesc de multe ori să se convertească în veritabile stări lirice, „critica poeziei” în poezie”, poetul oscilând între sccpticism şi entiziasm, aşa cum ne-o poate dovedi acest foarte frumos poem de notaţie: „după concert/cruce pe tine/ trei pumni de praf peste tine ca un/ceatşaf umed de transpiraţie şi/cruce pe tine/draga mea/chitară dezacordată/chitară ruptă în 4/odihneşte-te odată/juma de chitară cu 12 corzi”. Prea lucid însă pentru a se lasă mereu furat de himerele lirismului, poetul va reveni  la prestidigitaţiile sale experimentaliste, va fi cu precumpănire critic şi dezabuzat, dovedindu-se un spirit insurgent prin excelenţă şi incomod. Nu e de mirare că autorităţile româneşti, după ce vreme de cinci ani au amânat să-i acorde cetăţenia, se grăbesc acum să îl expulzeze. Societatea noastră actuală are nevoie de trântori şi hoţi, nu de artişti rebeli, care dau cu tifla tuturor retoricilor şi tuturor pudibonderiilor ipocrite. Pe Vakulovski l-au expulzat… pe Nora Iuga cititorii unui ziar de scandal se pregătesc sa o ardă pe rug… Nu mă aştept ca autorităţile să rezolve problema scriitorului basarabean… mă aştept dimpotrivă la noi expulzări… chiar şi ale celor cu cetăţenie română. 

(mijlocul lui 2009, revista Tribuna, Cluj)

                                                                

Anunțuri

Un răspuns to “Alexandru Vakulovski – poetul cetăţean”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: