Diana Geacăr

mă alătur iniţiativei lui Radu Vancu de a oferi premiul de poezie Lady Lazarus unei poete cu un timbru matur, Diana Geacăr, al cărei al doilea volum, Frumuseţea bărbatului căsătorit publicat în 2009 a fost, din păcate, ignorat de critica de specialitate. iată impresiile mele:

Complexul carapacei

Textele Dianei Geacăr din volumul frumuseţea bărbatului căsătorit (Editura Vinea, 2009) înfăţişează tribulaţiile unei fiinţe solitare într-o lume ostilă şi rece, unde toate canalele de comunicare sunt blocate, iar fiecare obiect a devenit sursa unei posibile agresiuni sexuale: „Unde ai vrea să ajungi, dominişoară?// Într-un spaţiu în care/nu mai vrea nimeni. Într-un spaţiu în care/privirile libidinoase n-ajung. Cu o privire de gheaţă (sper)/cer două cutii de bere, întind banii, desfac frigiderul,/mă-ntind după ele (oh, se vede/ceulita, ah, celulita! Ce şriu eu despre ea?/le iau una câte una, mă-ntorc şi spun răspicat mulţumesc./Şi apoi nimic. Am aşteptat fluierături. Nimic. Doar ceva care/se adună, se mişcă undeva la îndemână,/în piept, în cap, în burtă. Ceva care râde în hohote,din ce în ce/mai tare./Ai rămas singurică iar. Ai rămas iar singurică” (Obieectepierdute). Este vorba de un univers al afectelor glacificate, de o dezarmantă indiferenţă, traversat de făpturi pe jumătate reificate, unde totul funcţionează după legile corporaţiei, astfel că automatismele cotidiene, rutina de zi cu zi a jobului, relaţiile cu şeful discreţionar (noul dumnezeu al unei umanităţi înhămate.  la angrenajele eficienţei) devin în cartea Dianei Geacăr tot atâtea teme poetice: „Încet-încet, brief-urile şi paharele de plastic se adună/pe biroul meu. Iar în calculator, /mailurile şefului, pe care le poate vedea/toată agenţia. Se ştie că Domnul poate intra/în calculatoarele noastre şi chiar o face./Îmi imaginez că asta e singura plăcere a lui./Şi chiar este.//şi chiar este/îngrijorat de ceea ce vorbesc angajatele lui/pe messenger. Eu îl plimb/pe situri literare, prin căsuţa mea/de mail. După ce termin de scris articolele despre/diete de slăbire, ciuperci, contracepţie la menopauză,/urzica, un ajutor bun la toate!, şi altele/ – din ele îmi plătesc terapia /ţi-am ataşat ceva) -,/îi las documentele deschise, ca să nu mai piardă timp /Ataşamente, 3). Aşa cum e lesne de observat, aici realul a fost substituit aproape în totalitate de virtual, poemul a devenit mail, lanţurile inter-umane, invocate odinioară de Peniuc sau Urmanov, sunt înlocuite insidios de reţelele internetului, prin care nu mai circulă decât frig . În consecinţă, paginile Dianei vor mărturisi acum despre o nevoie organică de căldură şi de tandreţe, vor invoca apropierile, atingerile: „Toată seara i-am urmărit cu privirea trupul slab şi rătăcit,/imaginându-mi lucruri pe care/în mod normal nu vreau să le recunosc./Şi, când a venit lângă mine, în sfârşit şi/ca din întâmplare/în timp ce discutam cu altcineva,/mâna mea// a intrat pe sub tricoul lui şi/i-a mângâiat spatele: moale, cu un pic de puf// (…) Apoi m-am gândit mai mine, el/ şi-a desfăcut haina şi eu am intrat.//Din când în când, ne îndepărtăm puţin, dar/numai puţin,/cât să ne uităm unul la altul, plini de uimire,/cât să mai luăm o gură de aer,/ca şi cum ne-am fi pregătit să vorbim” (Frumuseţea bărbatului căsătorit, 1). Dar povestea cuplului „clandestin” din ciclul care dă titlul volumului are caracterul unei relaţii incerte, erosul Dianei Geacăr este unul „clădit pe nisip”, se plasează în permanenţă sub semnul „catastrofei” potenţiale, în timp ce bârbatul se transformă tot mai mult într-o sursă de frig, care fascinează, dar şi nelinişteşte, din cauza măştii sale impenetrabile: „L-am urmat ca şi cum aş fi avut un plan,/am pus multe întrebări, pentru că/trebuia să par calmă. Abia spre seară/vocile au tăcut. Probabil că a mai fumat,/eu am mai băut apă minerală./Mergem la culcare a mai spus//şi că va dormi în altă cameră./În cămaşa de noapte cu lalele portocalii/ghemuită într-un luminş/pe mochetă/am îngheţat:/nu se poate nu se poate nu se poate nu se mai poate aşa” (Frumuseţea băratului căsătorit, 4). Astfel că romanul de dragoste devine „singurătate în doi” şi în cele din urmă coşmar,  iar locul bărbatului în carne şi oase este luat progresiv de o fantasmă onirică, proiecţie umanoidă a morţii: „Tot mai des mă îndrept spre un bărbat/îmbrăcat în negru, de fapt întunecat/ – de parcă şi-a tras un sac peste cap – /cu o viteză uimitoare/(probabil călătoresc prin aer)/şi, când aproape că m-a simţit şi vrea să se întoarcă,/mă trezesc brusc, transpirată” (Frumuseţea bărbatului căsătorit, 5). Prezenţa angoasantă a „omului negru” duce la conversiunea atracţiei erotice în dorinţă de moarte –  dorinţă care, la Diana Geacăr, e totdeauna  în legătură cu un soi de complex al carapacei, ţinând de invocarea obsesivă a învelişurilor protectoare ce sugerează nevoia de căldură şi de protecţie, dar trimite, în acelaşi timp, către imaginea mormântului şi către schemele înhumării: „Am ajuns destul de repede pe canapea./Oare ar vrea să mă învelească? /Să-şi vadă de treabă şi eu/să stau aşa nemişcată./Doar să aibă griijă să nu se apropie/de mine/Ei/să nu-mi rânjească în faţă, aşteptând să cedez” (Frumuseţea bărbatului căsătorit, 7). Eşecul erotic şi thanatofilia nu vor face decât să catalizeze sentimentul singurătăţii care devine autism şi antrenează oroarea de mulţimile gregare sau de privire celorlalţi (care pentru Diana Geacăr reprezintă cu adevărat infernul), dar şi obsesia îngropării de viu: „Îmi amintesc visul în care eram închisă/sub nişte scânduri, ciocurile negre/tăiau lemnul în dreptul feţei, iar eu încercam/să acopăr spărturile cu palmele” (Somnul de după masă).Principala formă de evaziune dintr-o realitate ostilă şi indezirabilă va fi acum visul, aşa că, spre finalul volumului, locul poemelor confesive va fi luat de dioramele fabuloase şi de peisajele onirice, care, în ciuda aerului lor graţios, păstrează mereu detalii nelniştitoare: „Deasupra caselor, unde ştiai că ai fost ,/cândva şi înainte să pleci, câmpul,/se învolburează particulele cărămizii./Îţi arată şi ea vârtejul,  apoi tornada/devine tot mai cuprinzătoare şi ea/îţi spune ceva esenţial, ceva despre tine, dar tu sufli în cafea cu uimire,/pentru că oricum nu auzi atunci/când lucrează fluturele, iar/de sub casa de vizavi tocmai s-a ridicat/o făptură cu pălărie şi pantofi rubinii” (Fluturele şi pantofii purpurii). Capabilă astfel să poetizeze pe mai multe registre, trecând cu nonşalanţă de la lirica de notaţie la lirica de viziune, posedând o admirabilă ştiinţă de „tăia” versul care se încarcă astfel de potenţial energetic şi dramatism astăzi Diana Geacăr pare să justifice entuziasmul cu care Adrian Urmanov îi saluta, în 2005, cartea de debut. De atunci poezia ei a câştigat în substanţă şi profunzime. Mai mult decât în bună eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră, unde autoarea păcătuia poate printr-un exces de prozaizare, astăzi ea ne apare ca o poetă împlinită sau, oricum, aproape de împlinire.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: