Moni Stănilă

continuu seria poeţilor tineri în care cred. azi debutanta (şi nu prea) Moni Stănilă de la Timişoara, o voce distinctă şi sigură pe sine.

Dogmatista, RASputin şi Troţki

            Încă din volumul său de debut, postoi parovoz. confesiunile dogmatistei (Charmides. Ninpress, 2009), Moni Stănilă reuşeşte să-şi delimiteze, prin intermediul unui discurs cu certe inflexiuni personale, propriul teritoriu poetic, iar autobiografismul, departe de a lua forma reportajului verist, este ridicat la demnitatea fabulei existenţiale, peste care, adesea, planează auburul unui tâlc metafizic. De la bun început,  autoarea defineşte actul poetic ca pe un exerciţiu de forţă, el înscriindu-se în categoria acelor gesturi de insurgenţă prin care subiectul uman încearcă să reziste la „teroarea istoriei” şi care provoacă în cele din urmă un soi de orgasm al puterii: „sunt puternică/stânca din mijlocul camerei sunt eu/şi umbrela pe care o arunc deasupra capului/mă va purta spre turnul înalt/în care doarme Voronin” (am re/de)venit). Poemele lui  Moni Stănilă sunt astfel expresia unui temperament „războinic”, ce se autodefineşte polemic în raport cu o lume efeminată din care lipsesc marile energii şi marile acte de frondă, unde stăpâneşte o moliciune insidioasă care aduce totul la numitorul comun al obedienţei gregare, acţionând ca un „dispozitiv castrator”: „vecinii nasc în fiecare sâmbătă fetiţe/le aşază pe pervaz şi le cântă de leagăn//e acelaşi cântec în fiecare sâmbătă noaptea/când plină de furie/îmi acopăr urechile şi strig//în timp ce lumea e tot mai plină de fetiţe lucioase/eu îţi cresc băiatul//noaptea când nu află nimeni/sting becul bat ferestrele în scânduri/şi îl învăţ să vorbească//(eşti singurul băiat din cartier/singurul copil cu un singur părinte)//când va veni tata îl voi ascunde/în dosul canapelei/iar ţie îţi voi scrie o carte despre cum//băiatul nostru va creşte de atâtea ori/noapte de noapte prin casă/şi ziua în afara cărţii//până când lumea cu fetiţe în pervaz/îl va pierde în mulţime” (copiii lor fac lumea mai mică). În consecinţă, poeta va evoca vârstele de aur ale virilităţii („pe vremea troienilor altfel erau bărbaţii/pe vremea troienilor încă voiam să fiu femeie”) şi va invoca – într-un joc de fascinaţii oedipiene – figura protectoare a tatălui, care, în ciuda aspectului său decrepit, e un „depozit” de energii masculine,  păstrează încă ceva din măreţia zeului sau a eroului, devenind o ipostază a sacrului disimulată sub aparenţe burleşti: „într-o dimineaţă a venit tata în gară/eu îl aşteptam într-o haină luată cu împrumut/neagră şi rece/era decembrie şi tata îmi ascundea ceva în pumni/nu trebuie să-ţi pese îmi spunea/o să plec cu tine până mâine//maşinile treceau pe lângă noi/puteam să ne aruncăm în şosea oricum/n-ar fi oprit nimeni/iar ochii lui scormoneau ca o mână/şi ce-o să fac de mâine dacă fug cu tine/o să ne caute poliţia/unde o să ne ascundem//el îmi desena ca întotdeauna/o să mergem într-o casă la mare/n-o să te găsească nimeni/nimeni n-o să te caute” (fugă la mare).  Identificându-se cu vocea tatălui şi cu valorile masculine, falice, ale „spadei şi sceptrului”,”dogmatista” va declanşa un război  necruţător împotriva propriei sale feminităţi problematice, marcate de complexul sterilităţii („în pântecul meu e linişte ca în cer//nu am născut pentru niciun bărbat”);  pulsiunile instinctuale sunt refulate cu străşnicie, iar poezia se metamorfozează într-un soi de asceză,  vizând mortificarea ţesuturilor vitale ce se realizează, ca în practica yoga, prin „halte” ale fluxului metabolic, prin pauze prelungite de respiraţie. Refuzul căldurii deturnează acum orice tentativă de tandreţe sau de apropiere în direcţia actului gratuit, mângâierea devine simplă alunecare de-a lungul unor epiderme care au căpătat insesibilitatea substanţelor anorganice: „pe când dormeam – aproape/nefericită – refuzând nevoia de căldură/pe când degetele tale îmi măsurau distanţa/de la frunte la buze//(…) nu mă gândeam la nimic- degetul tomp/şi simpatic pe bărbie chiar sub buza inferioară/aşezat ca într-un pantof” (pe când cu tine). Aspiraţia spre o frigiditate superlativă va aduce astfel în poemele lui Moni Stănilă viziunea apocalipselor hibernale, a  peisajele siberiene şi a „cocoşilor albi” care constituie ipostaza glacificată a virilităţii, dar, cum punctul terminus al acestor exerciţii ascetice nu poate fi de cât moartea, ceremonialul erotic capată conotaţii thanatice, iar frigul dobândeşte efecte terifice: „în inima de zăpadă cresc cocoşi de zăpadă/dimineaţa deschizi fereastra şi îi cauţi din priviri/nu spui nimic stai ca o statuie cu ochii în alb/te urmăresc din pat/nici tu nu ştii de ce suntem legaţi de strigătul lor//când îţi aşezi protector palma pe pântecul meu/lacrimile mele sunt porumbul de la masa/cocoşilor albi/când vor amuţi vom îngropa pământul/ne vom lua adio unul de la altul” (strigătul cocoşilor 3).  Oricât de încrâncenată, această „ură de trup” nu poate să anuleze însă în totalitate lucrarea instinctelor, astfel că viaţa obscură a corpului generează anxietăţi, iar personajul liric sfârşeşte prin a-şi resimţi propria vulnerabilitate în faţa terorilor metabolice, luând ipostaza paradoxală a „semi-fecioarei”:  „miha eu nu am curajul să fac dragoste/să lipsesc de la liturghie să mă duc acasă în vizită/nu am curajul să îmbrăţişez copiii tăi//am rămas aici lângă grădina lui nea Trandafir/cu furnicile ţigările şi vodca//stau pup miha/şi ăştia care stau în picioare nici nu ştiu/că sunt pregătită să mă întind” (pup). Pendulând permanent  între aspiraţia spre spiritual şi chemarea pământului, între tentaţia angelismului şi ispita plăcerii mundane, dogmatista ia masca lui homo duplex, se înfăţişează sub chipul unei fiinţe contradictorii, sfântă şi căpcăună, zână bună şi zână rea, căreia masca lirică a lui RASputin (atenţie la grafia ce marchează, la rîndu-i, această conştiinţă acută a dedublării!) i se potriveşte ca propria-i piele: „rasputin/iese din bloc cu mai multe sticle/de plastic sub braţ/şi se îndreaptă spre autobuz// – alteori se loveşte cu fruntea de maşini şi râde – //ia autobuzul/oamenii se dau la o parte// – alteori//rasputinul/ieşit din dulapul meu/îmbrăcat cu hainele mele/aranjat cu ochii mei//se loveşte cu fruntea de inima lor şi plânge -” (alteori RASputin). Îmbrăcată în rasa păcătoasă a lui RASputin, dogmatista se autopercepe aşadar în ipostaza unui potenţial de energii destructive, se simte tot una cu barbaria „rusească” pe care o opune unei  Europe mortificate, e forţa, debordând de o vitalitate clocotitoare, care sfidează forma, într-un gest de frondă superlativ: „astăzi am să dansez cu tine în piaţa unirii/o să strivim terasele/şi o să umplem lumea de copii/într-o simgură noapte//o să nasc prin fiecare por al pielii/copii care mâine vor refuza intrarea în europa/şi vor fraterniza cu ruşii//o să fiu o femeie împlinită/când fiii mei îmi vor rosti numele în limba/lui Stavroghin/când tu vlăguit nu vei mai fi decât imaginea/mamei lor străină şi moartă” (şi nu o să-ţi vină să crezi că). Acum Moni Stănilă visează la infuzii de sânge „barbar” şi proaspăt care să reanime o lume secătuită, ce nu se mai poate salva decât prin „transfuzie” de pericolul entropiei sau se ipostaziază în „femeia-lup”  care are ceva din fizionomia călăreţilor apocaliptici, veniţi să ducă la bun sfârşit distrugerea unei civilizaţii care s-a autocondamnat iremediabil la moarte: „într-o zi am să mă urc pe lupoaica din centru/ca să vorbesc cât mai aproape/de urechile desperecheate//voi sta călare pe lupoaica mamă/săpătămâni întregi vom colinda împreună/oraşul pe străzile voastre//şi n-am să vă vorbesc decât despre puşcării/despre fiii voştri infractori/şi despre ură” (pentru că sunt eroul local).  Iar la capătul acestor răfuieli încărcate de resentiment, de puseuri justiţiare şi vindicative,  idealul ascetic e substituit de mirajul revoluţiei, peste chipul dogmatistei  se suprapune (în accente troţkiste, chiar dacă Moni Stănilă nu-l va fi citit niciodată pe Troţki) acela al „proletarei” decise să răstoarne birocraţia: „nu mai vreau  să trăiesc deloc/într-o ţară cu uşi dnd/pentru mine şi toţi cei/care şi-au pierdut C.I într-o zi de martir/când ploua cu pietre/am să răstorn birocraţia/chiar dacă am să rămân şomeră/ca atunci când lucram la bandă 12 ore pe zi/în fabrica de sticlă din Tomeşti” (dnd).

Principala calitate a unor asemenea poetizări este, neîndoielnic, forţa, de care autoarea este conştientă şi pe care încearcă să o valorifice în cadrul unei poezii „cu program”, de care nu sunt străine nici socialul, nici eticul  Excelentă mai ales în ciclul  strigătul cocoşului, unde forţa e bine strunită, acumulată în mase de potenţial energetic care contorsionează cuvântul ca într-o pictură expresionistă, Moni Stănilă este  deja o poetă cu un remarcabil timbru individual. Principala primejdie care o pândeşte mi se pare tezismul şi ar fi păcat ca lirica ei să degenereze în cele din urmă în „ideologie”.

Anunțuri

3 răspunsuri to “Moni Stănilă”

  1. […] soviany : aici (e a doua cronică la “postoi” apărută în […]

  2. moni stanila Says:

    multumesc pentru cronica! tezismul m-a pandit intotdeauna! 😀

  3. Buna seara,

    Foarte buna cronica, e o carte buna – mai ales ciclul cu rasputin. Referitor la debut… eu nu sunt de acord cu ideea asta. Debutul il ai cand vrei si cand te simti sigur pe tine. E deranjant ca suntem ca oile, nu facem nimic ca sa perimam ideea asta comunista „ai debutat cu alt volum, nu cu asta”. Sincer, intristat….

    George

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: