generaţia 80 revine în forţă

Cel mai bun argument în favoarea acestei afirmaţii sunt câteva apariţii de ultimă/penultimă oră: Regele dimineţii de Alexandru Muşina (pe care il felicit pentru recenta obtinere a Premiului Uniunii Scriitorilor pe 2009), Nimic şi Frumoasele străine de Mircea Cărtărescu, Un om din est de Ion Groşan. Iată deocamdată câteva gânduri despre volumul de versuri al lui Sandu Muşina, fost coleg de liceu dar un poet si teoretician la care tin foarte mult:

                                                  Entropie şi negentropie

          Vorbind cu un alt prilej despre poezia lui Alexandru Muşina, subliniam că  textele poetului braşovean transcriu, nu de puţine ori tribulaţiile unei  vitalităţite precare, problematice, situate sub ameninţarea „catastrofei entropice”, astfel încât viaţa tinde aici să se reducă permanent la o simplă mecanică, iar fiinţa umană să capete aspectul mecanismului umanoid,. Odată cu „răcirea” magmei vitale, personajul liric devine, în felul acesta, o piesă a „marelui mecanism” ontologic, este supus unui proces de robotizare, în timp ce existenţa lui se reduce la o succesiune de automatisme groteşti, corpul său – la o colecţie de fragmente anatomice şi de obiecte domestice.  Prezentă aşadar şi în volumele mai vechi ale lui Muşina, această vitalitate agonică este interogată, palpată, răsucită pe toate feţele în Regele Dimineţii (Editura  Tracus Arte, 2009)  pe linia unei „ontologii a declinului”  ce-şi extrage esenţele din conştiinţa acută a fragilităţii tuturor rosturilor şi rostuirilor omeneşti. De aceea poetul se va autodefini de la bun început ca exponent al unei umanităţi „reziduale”, a cărei existenţă se desfăşoară pe fundalul unui cosmos atins de colapsul energetic şi al unei istorii maligne,  traversate de spectrele călăreţilor apocaliptici; „Sleite sunt vinele cerului, obosită carnea pământului,/Plini de ciuperci plămânii aerului. Născuţi/Prea târziu,născuţi prea devreme,/Sub un semn strâmb, când uneltele/Ele însele, suflete simple, s-au umplut de tumori/Şi se-ncurcă unele-n altele, făr’ să priceapă de ce.//Din Răsărit, de unde altădată venea/Tânărul Baldur, călăreţul cu lancea de aur,/Fiul Moşului Soare, -au venit călăreţii de ceaţă,/Îmbrăcaţi în sânge, spunându-ne/Că aceasta-i lumina. Că sângele închegat/E adevărata lumină./Au venit, cu-o peceter-n loc de gură, cu ţevi de pistol/În loc de ochi. Cu o ceată de slugi:/Pedestraşi de funingine şi cenuşă, gânduri dospite/În spatele casei, acolo unde se-ngroapă/Copiii lepădaţi înainte de vreme, Câinii turbaţi, unghiile tăiate şi părul” (Fiul iernii), Produs al unei vitalitaţi epuizate, risipindu-şi aproape instantaneu toate facultăţile creatoare, acest homo apocalipticus  posedă toate tarele „vârstei de fier”, e un „eşec ontologic”  care poartă, înscrisă în codul genetic, legea necruţătoare a entropiei: „Noi sântem fiii iernii. Născuţi//În cârpe putrede. În zilele/Când Moşul Soare trăgea să moară, undeva/Dincolo de mlaştini, într-o colibă/Din oase şi piele de ren.//Mamele noastre-au fost veştede, bătrâne,/Femei trecute înainte de vreme, cu toată căldura/Strânsă-ntr-un loc. Ca într-un tuci,/Ca într-o vatră de lut. Noi trebuia/Să fim stropi strălucitori, de aur şi foc,/Topind gheaţa, arzând cârpele putrede;/Repede ne-am prefăcut în negru tăciune”. (Fiul iernii). Plasată sub semnul zodiacal al Tumorii, lumea din textele lui Alexandru Muşina seamănă ca o picătură de apă cu spaţiul „trans-politic” al sistemelor saturate şi al excrescenţelor metastatice, aşa cum îl descria Jean Baudrillard; prin urmare aici obiectele agresează, iar materia anorganică are strania proprietate de a metastazia, răspândindu-se pretutindeni şi invadând în cele din urmă ţesutul vital, pe care încearcă parcă să-l secătuiască până şi de ultima picătură de viaţă: „Prin casele noastre trec mii de tuburi şi fire,/Mii de furnici, şobolani care visează/Şi lasă-n urma lor milioane de căcăreze.Mâna învineţită de frig, părul năclăit de sânge,/O gaură în stern, unde se adună gunoiul,/O chiuvetă plină de vase nespălate şi vomă./Dar mintea mea? Hello, se vede ceva?/Se vede ceva dincolo de pielea tot mai bătrână?/De oasele măcinate de singurătate?//Căldură, căldură, căldură! Repede, şobolanul/A născut o mie de pui, să-i strivim, furnicile/Au izbucnit din gură, din nas, să le strivim,/Gîndacii răsar de sub unghii, să îi strivim!/Repede, repede, cu spray, cu detergent, repede, repede,/Să rămână totul curat!” (Faianţă). Lumea „tumorii” este însă totodată şi lumea „terorismului generalizat”, unde catastrofă pândeşte de pretutindeni  şi fiecare prezenţă umană constituie o ameninţare virtuală, cu cât mai vagă cu atât  mai terifică; „Din turnul de apă ei împrăştiau/Fluturaşi albaştri cu roz pe care scria/<<Tot înainte>> <<Viitorul cu noi>> <<Luminoasă e calea>>/Şi aşa mai departe//Sângele se agăţase de cer/Ca un copil de pântecul mamei înainte/De violul bronhiilor, înainte/De ţiuitul metalic al celulelor asediate/De microbi şi lumină.//<<Stăpânilor!>>, am urlat, <<Camarazi!>>,/ <<Slugi netrebnice!>>, am urlat sub soarele nemilos,/Sub mâzga de microbi <<Opriţi odată/Fluturii voştri de hârtie, opriţi caracatiţa nevăzută/Ce-mi acoperă cu încetul meningea,/Ochii de prinţ, sexul curat şi puternic, opriţi!>>” (Amiază plutonică). Sentimentul primejdiei iminente împinge acuitatea senzorilor până la paroxistic, corpul intră şi el în categoria obiectelor ostile şi ameninţătoare, astfel încăt personajul liric îşi scrutează cu anxietate fibra somatică, îşi interoghează ţesuturile, îi  invocă la tot pasul pe „zeii subcelulari”: „Iarăşi pe piele mi-a răsărit/Un roşu arhipelag. Să fie arheii/Celulelor? Nemulţumiţi. Să fie daimonii/Ficatului,splinei? Să fie micii zei/Ai vaselor sangvine?//Port cu mine un animal uriaş,/Un continent, o galaxie. Nimeni nu ştie cu-adevărat/Ce se petrece acolo. Din când în când/Primesc semne: un dinte găurit, o vânătaie,/Un roşu arhipelag pe mâna mea stângă” (Arhipelagul). Dacă somaticul este ameninţat de expansiunea ţesuturilor maligne. „cancerul ” ce se insinuează în profunzimea materiei sufleteşti este tristeţea, iar sub acţiunea ei subiectul uman îşi pierde capacitatea de a trăi micile bucurii care reprezintă sarea şi piperul existenţei, de a jubila în faţa miracolului cotidian, descoperind lipsa de consistenţă a „realului” ce dobândeşte acum ceva din evanescenţa mirajelor: „Daruri ale aerului, ale luminii obosite,/Ale unui Dumnezeu tot mai îndepărtat. Semne vagi/Pe spatele Diagramelor Lui//Când tot ce ai iubit se scufundă încet,/În aer, în lumină, în mâzga din creier…/ Şi rămân… Ce rămân? Mici reflexe în aer,/Cicatrici, o muzică ce dilată/Imperceptibil celulele/ (Micile daruri). Momentul de climax al acestei sceloze care atinge progresiv psihicul şi somaticul este (cum ar spune Angela Marinescu) „tăcerea sexuală”, agonia instinctelor şi sleirea capacităţilor afective: „Noi nu mai avem dreptul să iubim/Fiindcă ştim: repede trecătoare e febra,/Mirarea, durerea, ruşinea…/Nesfârşită, nesfârşită oboseala.//Oboseala de după dragoste. În care uiţi, eşti uitat./În care din tine nu mai rămâne decât un abur/Ce se destramă încet.//Nicio urmă în aer, pe masă, pe covor, în piele./Nicio urmă pe cearceafurile proaspăt spălate./Doar oboseala. Nesfârşită. Oboseala” (Noi nu). În această lumea, aflată foarte aproape de colaps, pesonajului liric nu-i mai rămâne decât să încerce, printr-un proces de alchimie interioară, conversia entropiei în negentropie, tentativa de a da un sens lucrurilor şi întâmplărilor, luând act, cu o luciditate superlativă, de răul lumii şi răul istoriei: „Eu ştiu că ei sunt aici, chiar dacă/Culoarea li s-a schimbat, chiar dacă mamele noastre/Din vintrele lor le-au dat, fără să vrea, puţină căldură,/Eu ştiu. Şi-i de ajuns/Să privesc faţa de cârpă, trupul degerat, putrezit/Al mamelor noastre, ca să îmi reamintesc” (Fiul iernii). O copleşitoare stare de oboseală a luat acum locul „realismului senzorial” din primele versuri ale lui Muşina, dar poetul are capacitatea de-a-şi transforma trăirile depresive într-o mică „eroică”, afirmând, pe linia unei înţelepciuni care pare să recupereze ceva din valorile milenare ale stoicismului, triumful moral al individului, de o  (aparent) deconcertantă fragilitate, asupra „tumorilor” fără leac care deformează lumea actuală. Regele dimineţii (probabil cea mai bună carte a lui Alexandru Muşina) este astfel, înainte de toate, o „pravilă de morală practică” şi un manual de înţelepciune, o carte nu a entropiei, ci a negentropiei.

Anunțuri

2 răspunsuri to “generaţia 80 revine în forţă”

  1. Pe Alexandru Musina inca nu l-am citit, insa vroiam sa va spun ce rau imi pare ca v-am descoperit pe dvs. abia acum! Mi-a placut atat de mult Dilecta si poemele pe care le-ati citit la evenimentul de la MTR, incat nu prea am cuvinte. Mi-e si teama, cumva sa scriu pe blog, pentru ca nu prea ma pricep la poezie… Multumesc mult, serios!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: