vine Nora! vine Nora!

Luni 13 decembrie ora 19.30 in Club A la intalnirile literare Unu si Unu, unde se vor prezenta reeditarile de poezie  Spitalul manechinelor si Dactilografa de noapte, publicate de Casa de pariuri literare

si

Joi, 16 decembrie ora 18 la Libraria Dalles unde se va lansa volumul de memorii cu titlu superb: Berlinul meu e un monolog la editura Cartea Romaneasca. detalii aici

abia astept sa o revad pe Nora. poza e din Berlin (dupa ce am iesit de la Zoo) si mai jos pun cateva ganduri ale mele din revista Tribuna despre cele doua reeditari datorate lui Un Cristian.

Două reeditări necesare

 Iată că, la iniţiativa lui Un Cristian, Casa de pariuri literare (nume destul de neobişnuit pentru o editură) reeditează două dintre cele mai reprezentative cărţi de poezie ale Norei Iuga, permiţându-ne (mai ales după a fost reeditat şi volumul Autobuzul cu cocoşaţi) o sumară privire retrospectivă asupra unei creaţii poetice care continuă să tulbure şi să contrarieze, Nora Iuga apărând tot mai mult în ipostaza unui autor incomod, care dă cu tifla pedanţilor şi canoanelor instituite de dânşii, nedispus să facă nici un compromis cu prostia, suficienţa sau aroganţa. Prima dintre aceste cărţi (în ordinea cronologică a apariţiei lor), Dactilografa de noapte (1996) mărturiseşte despre vicisitudinile unei voci lirice confruntate cu feţele ostile ale timpului, ale cărei ipostaze predilecte sunt doamna „bătrână” sau „îndoliată”. femeia lipsită de sex-apeal ori scriptorul nocturn şi insomniac. O accentuată obsesie a târziului stăpâneşte peste poemele din volum, unde lumea poartă semnele descompunerii sau ale căderii în derizoriu, iar moartea se strecoară insidios în fibra vitală, aducând cu sine disoluţia simţurilor asociată cu sentimentul confuziei dintre regnuri şi cu regresiunea la starea de haos, pe care o evocă proliferarea menajeriilor teratologice şi a fiinţelor hibride, cum ar fi „vulturul cu picioare de capră”. Într-o tentativă de exorcism, tentativă în care regăsim gustul pentru spectacolul cu valenţe compensatorii şi terapeutice ale unui spirit eminamente baroc, pătruns de conştiinţa propriei sale fragilităţi, experienţa thanatică dobândeşte aspectul „călătoriei către Cythera” şi e orchestrată prin arabescuri imagistice care apelează pe rând la resursele burlescului şi ale graţiosului rococo: „vai, a murit nervul tău eleonora/frivolul nerv/care-ţi şedea atât de bine/şi tu inconştiento încă speri/pentru că mâine se sfârşeşte anul/şi vin colindătorii/vine camionul verde/ne îmbarcăm pentru cythera eleonora/călărim un vultur cu picioare de capră/călărim un muson necunoscut/care taie oceanul în două” (superba călătorie cu dona angelicata). Schema în jurul căreia se cristalizează acum imaginile Norei Iuga va fi acum tot mai mult una a eufemizării, căderea convertindu-se într-o alunecare sau coborâre încetinită, moartea – într-o extincţie au ralenti: „sunt spaţii comprimate în hărţi/sunt case mari cu ferestre rău prevestitoare ca nişte măşti/sunt patefoane vechi cu pâlnii care înghit kilometri de tăcere/şi-ncep să desluşesc arcuşele acelea tăind calea/micului ratat care se zbate/să moară au ralenti” (au ralenti). Eufemizarea imaginilor de cădere se va asocia însă cu sentimentul vidării tuturor lucrurilor, între secvenţele realului se cască la tot pasul goluri, hiatusuri în care lumea este pe punctul de a se prăbuşi, astfel încât orice tentativă a personajului liric de a exorciza timpul ostil rămâne, în cea mai mare parte, ratată. căci feţele devastatoare ale temporalităţii se insinuează pretutindeni în ţesătura poemului, aducând sugestia precipitării într-un abis fără fund: „abia mai târziu am aflat/că se poate minţi din lipsă de întâmplări/mă gândesc la bătrânii domni care merg încet/şi nu ajung niciodată/la umbrele lor tremurătoare/ca perdelele în ceainărie/mă gândesc la întâlnirile pierdute/şi înlocuite cum te-ai trezi/într-o veneţie scufundată/şi ai vedea magii venind din răsărit/şi după aceea/suspendarea dreptului la vorbitor/cînd iese la lumină lumea paralelă/cea în care nu se asvultă/şi nu se bate din palme” (lumea în loc de lume). Aparent, aceeaşi angoasă a timpului domină şi volumul Spitalul manechinelor (1998), autoarea transcriind cu predilecţie aici dezastrele substanţei biologice în cheia grotescului, care accentuează ruptura dintre viaţă şi inteligenţă, transformând descompunerea lentă a ţesuturilor organice în obiectul deriziunii burleşti şi vehiculând cu imaginea obsesivă a manechinului, care traduce perfect acel mecanic suprapus vitalului despre care vorbea Bergson. Sarabanda manechinelor reprezintă în acelaşi timp însă o procesiune de simulacre, de măşti scripturale, şi e marcată de schema plierii care sugerează trecerea lumii în textualitate, căci orice pliu e, mai mult sau mai puţin, filă inscripţionată sau carte: „mortul meu drag înveleşte-mă/sunt un căţel speriat/tras dintr-un vis în alt vis/unde plouă şi ninge/şi nimeni nu mai vrea să se joace cu mine” (O simplă impresie a pielii). Scrierea se metamorfozează astfel într-un act magic, care anulează temporalitatea lineară şi ireversibilă: de aceea mitologia textului se asociază de data aceasta cu evocarea paradisurilor retrospective, ce apar în ipostaza relicvarului sau a necropolei, iar actul textul se converteşte într-o producţie de trecut. Replică a spaţiului populat de obiecte, textul reprezintă însă, în acelaşi timp o „coagulare” a fluidului scriptural, o textură de forme perfecte, dar moarte, o antilume de o teribilă răceală şi sterilitate: „văd albe spălătorii cu oglinzi şi vane de zinc/ei toţi au spălat chipul tău/de pe perne/toţi au guvernat toţi au poruncit/am intrat în mahalalele morţilor” (Mănuşă deşirată împrejurul arătătorului). El îşi are echivalentul într-o vorbire depersonalizată care mai mult ascunde decât dezvăluie, reprezentînd ea însăşi un simulacru de logos: „Sunt zile şi nopţi/într-un oraş într-o singură casă/într-un birou cu oameni de aceeaşi culoare/spunând da la deschiderea uşii spunând da la închiderea ei/spunând da pentru că niciun cuvânt/nu te poate ascunde mai bine/nu te poate şterge mai bine/de pe harta peste care unul singur/trece cu degetul” (Un singur oraş o singură casă). Astfel încât scrisul nu va întârzia să-şi dezvăluie în Spitalul manechinelor caracterul său prin excelenţă ambivalent: conceput, pe de o parte, ca o formă de exorcism ce are capacitatea de a neutraliza energiile nimicitoare ale timpului, el este în acelaşi timp, o modalitate de dezobiectualizare a lucrurilor şi a trecerii de la realitate la aparenţă.

Iar între cele două volume ale Norei Iuga apare acum un tulburător raport de complementaritate: dacă în Dactilografa de noapte poeta sondează limitele fibrei vitale atinse de timp, Spitalul manechinelor este o carte despre limitele textului şi ale literaturii, ca şi despre incapacitatea acestora de a intra într-o concurenţă reală cu viaţa. Căci Nora Iuga e unul dintre acei autori, destul de rari – socotesc, pentru care simpla respiraţie sau orice alt act fiziologic, în toată banalitatea lui trivială, preţuieşte cel puţin la fel de mult ca oricare mare capodoperă a literaturii.

Anunțuri

Un răspuns to “vine Nora! vine Nora!”

  1. NewRa Yuga! am avut placerea sa ii aud glasul o data in teatrul Eminescu;
    sper sa va verificati contul de facebook domn profesor drag 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: