Mihai Eminescu – poemul meu preferat

Icoană şi privaz

 

De vrei ca toată lumea nebună să o faci,

În catifea, copilă, în negru să te-mbraci ­

Ca marmura de albă cu faţa ta răsari,

În bolţile sub frunte lumină ochii mari

Şi părul blond în caier şi umeri de zăpadă ­

În negru, gură-dulce, frumos o să-ţi mai şadă!

De vrei să-mi placi tu mie, auzi? şi numai mie,

Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.

Ea-nvineţeşte dulce, o umbr-abia uşor,

Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor

Şi-ţi dă un aer timid, suferitor, plăpând,

Nemărginit de gingaş, nemărginit de blând.

Când îmbli, a ta haină de tine se lipeşte,

Ci gingaş-mlădioasă tu râzi copilăreşte.

De şezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,

Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat…

Ciudat… Stau melancolic, greoi ca şi un trunchi,

Când veselă ţi-ai pune chiar talpa pe genunchi.

Căci mă cunosc prea bine şi nu-mi vine să cred

Că mă iubeşti pe mine tu, tu! ce eu te văd

Atâta de frumoasă, atât de răpitoare,

Atât ­ cum nu mai este o alta pe sub soare;

Îţi baţi tu joc de mine, cu ochii mă provoci

Şi vrei cu al meu suflet tu numai să te joci…

Ş-apoi… Merit eu oare mai mult de la un înger

Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger?

O, bate-ţi joc, copilă, ucide-mă de vrei,

Zâmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi

Mai mult e pentru lume decât un trai deşert…

Şi încheierea vieţii-mi: pe tine să te iert.

Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,

De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.

Şi am visat odată să fiu poet… Un vis

Deşert şi fără noimă ce merit-un surâs

De crudă ironie… Şi ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râu

D-eternă mângâiere… şi blând să fie cântu-i.

Acum… acuma visul văd bine că mi-l mântui.

Căci toată poezia şi tot ce ştiu, ce pot,

Nu poate să descrie nici zâmbetu-ţi în tot.

Te-am îngropat în suflet şi totuşi slabii crieri

Nu pot să te ajungă în versuri şi descrieri.

Frumseţa ta divină, nemaigândită, sfântă

Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă;

Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,

Nu pot să scriu frumseţa cea vrednică de Dante.

O, bate-ţi joc de mine, pigmeu deşert, nedemn,

Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.

O, marmură curată, o, înger, o, femeie,

Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scânteie,

Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui

C-al meu e trupul dulce? c-a mele: faţa-i, chipu-i…?

Nebun ce sunt… Nu râzi tu? O, râzi de mine… Râzi.

Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz,

Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie,

Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie…

Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui

Şi niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sânu-i,

Căci ea nu vrea iubire… vrea numai adorare…

Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare

Şi ea să-mi spuie rece: ,,Monsieur, ce ai mai scris?”

La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis,

Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa

Pe acest mizerabil, ce o priveşte-acuma.

Da, da! să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt,

Căci zâmbetul mai mult e ca viaţa-mi pe pământ.

Să simţi cum că natura îşi bate joc de noi:

Ici-colo câte-un geniu ­ şi preste tot gunoi.

Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir

Cum admira cu ochii cei mari odat- Shakespeare.

Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte

Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte;

Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc

Şi eu, fire hibridă ­ copil făr- de noroc!

Făr- de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit

Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit?

Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător,

O vorbă aruncată ironic ­ de amor?

Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt,

Ce viaţa-mi însoţi-va de-acum pân-în mormânt?

Sunt vrednic eu a cere ­ sunt demn să am mai mult?

A lumei hulă oare în juru-mi n-o ascult?

Putut-am eu cu lira străbate sau trezi

Nu secolul, ca alţii ­ un ceas măcar, o zi?

Cuvinte prea frumoase le-am rânduit şirag

Şi-am spus şi eu la lume ce-mi este scump sau drag…

Aceasta e menirea unui poet în lume?

Pe valurile vremei, ca boabele de spume

Să-nşire-ale lui vorbe, să spuie verzi ş-uscate

Cum luna se iveşte, cum vântu-n codru bate?

Dar oricâte ar scrie şi oricâte ar spune…

Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,

O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.

Natura-alăturată cu-acel desemn prea şters

Din lirica modernă ­ e mult, mult mai presus.

O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus

Decât poveşti pe care Homer şi alţi autori

Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori.

Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma:

Pe gândurile noastre, pe suflet s-a aprins bruma

Şi tineri numa-n sânuri vedem, frumseţea vie,

Dar gândul nostru-n ceaţă n-o pune pe hârtie…

Suntem ca flori pripite, citim în colbul şcolii

Pe cărţi cu file unse, ce roase sunt de molii.

Astfel cu meşteşuguri din minte-ne ­ un pir ­

Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.

În capetele noastre de semne-s multe sume,

Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,

Aceeaşi lume strâmbă, urâtă, într-un chip

Cu fraze-mpestriţată, suflată din nisip.

Nu-i acea altă lume, a geniului rod,

Căreia lumea noastră e numai un izvod…

Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer

În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?

O, salahori ai penei, cu rime şi descrieri

Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri…

Căci plumbu-n veci nu-i aur… şi-n noi se simte izul

Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul…

În loc să mânui plugul, sau teasla şi ciocanul,

Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul

Cel rău al minţii mele… şi vremea este vama

Unde a mea viaţă şi-a arăta arama.

,,Să reproduci frumosul în forme” ne înveţi:

De-aceea poezia-mi mă împle de dispreţ…

Dator e-omul să fie a veacului copil,

Altfel ca la nevolnici el merit-un azil

Într-un spital… Acolo cârpească cu minuni

Păreţii de chilie şi spună la minciuni…

Da! ticălos e omul născut în alte vremi…

Sincer, îţi vine soartea s-o sudui, s-o blestemi:

Blăstămurile însăşi poet te-arată iarăşi,

Al veacului de mijloc blestemul e tovarăş.

Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă

Ca în cadenţă rară să sune trist din coadă

Şi-ntre-ofiţerul cu spada subsuoară

Alegere nu este, alegerea-i uşoară.

Pocnind în a lui haine, el place la neveste,

Fecioara-nfiorată îşi zice: acesta este…

Acesta da… Simţire tu ai şi este dreaptă.

Nebuni suntem cu toţii, natura-i înţeleaptă ­

Un corp frumos şi neted te face să iubeşti,

În braţul lui puternic tu simţi că-ntinereşti.

Doar nu eşti tu nebună

S-alegi în locu-i, fată, pe un împuşcă-n lună,

Pe-un om care stă noaptea ş-a minţii adâncime

În strofe o disface şi o aşază-n rime…

Soldatul spune glume uşoare ­ tu petreci…

Pe când poetul gingaş, cu mersul de culbeci,

E timid, abia ochii la tine şi-i ridică.

El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică,

Privindu-te cu jale, oftează ­ un năuc…

Şi zile-ntregi stau astfel în jilţ, ş-apoi mă duc

Şi ani întregi putea-voi tot astfel ca să şez

Şi-n inima copilei defel nu-naintez.

Copil, copilul nu e? voieşte să petreacă.

Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă?

Ce-i zic dumnezeire, şi înger, stea şi zeie,

Când ea este femeie, şi vrea a fi femeie?

Şi totuşi… Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci:

,,Aş vrea pe braţ, aicea, tu capul tău să-l culci,

Să mângâi a ta frunte, nefericit copil!”

Acest cuvânt, divino, mai zi-l o dată, zi-l.

Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăş.

Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăş:

S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,

Tu să domneşti ca fiică, stăpână şi soţie

Şi-n ore de durere, când gândul mi-a fi veşted

Să simt cum dulcea-ţi mână se lasă pe-al meu creştet,

Ş-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate,

Să văd, ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate…

Fugi, fugi! Ce te aşteaptă cu mine într-un veac,

În care poezie şi visuri sunt un fleac:

Nu te îndemn eu însuşi ca să-mi urmezi în cale,

Să fiu nemernic martor nefericirii tale.

Decât să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba:

Cu rime şi cu strofe nu se-ncălzeşte soba.

Chiar inima-mi de-aş da-o să bei dintr-însa sânge:

Nevoia este gheaţa ce-amoru-n grabă-l stinge.

…………………………………………………

Visând astfel ia sama cu mine că petreci,

Copil cu gură caldă, cu picioruşe reci.

Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc?

O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc…

De-un ceas tu caşti în faţa-mi ­ acum-nsă doreşti,

Drept preţ, să-ţi spun amoru-mi în versuri franţuzeşti.

Idee! Şi de braţu-mi atârni dulcele-ţi braţ.

Întorc spre tine capul, privesc fără de saţ,

Cu gura de-al tău umăr încet şi trist şoptesc:

­ Eşti prea frumoasă, Doamnă, şi prea mult te iubesc!

Anunțuri

Un răspuns to “Mihai Eminescu – poemul meu preferat”

  1. unei generaţii

    Să nu aştepţi niciodată cu fruntea lipită
    de asfaltul încins -păcătos
    şi îndrăgostit-
    vreun semn sau vreo părere de rău
    ieşind din adâncul unui trup de femeie.
    Un cuvânt ca un fier înroşit în foc
    te va însemna pentru moarte
    şi un cârd de gânduri călătoare
    îţi va trece spre seară pargul casei agale
    anunţând că s-a descoperit un leac miraculos
    pentru frică.
    Vei zâmbi chiar dacă vestea aceasta mare
    va veni mult prea târziu. O vei apuca
    mulţumit şi desculţ apoi
    pe calea ferată -s-a terminat în sfârşit
    cu această tiranie oarbă a vulgarităţii-
    călcând peste zecile de afinităţi ruginite între
    cele două vagoane de marfă -bărbat
    şi femeie la întâmplare.
    Din pădurea strămoşilor răzbat până la noi
    ţipetele lor uleioase. Pe un butuc resemnat
    bunicul mă aşteaptă acasă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: