un franctiror singuratic: ionel ciupureanu

         Ciudat de puţin se vorbeşte şi s-a vorbit despre poezia lui Ionel Ciupureanu, figură destul de aparte, în peisajul atât de pestriţ al literaturii române de astăzi. Şi totuşi, acest autor, care face parte din categoria poeţilor “fără generaţie” şi a franctirorilor singuratici, mai preocupaţi de poezie decât de succes, străini de culisele unde se fac şi desfac gloriile literare, urmându-şi, indiferenţi la glasul criticii de întâmpinare, destinul astral, reprezintă o voce poetică de neignorat, o voce poetică pe cât de puternică pe atât de originală.  În mai vechile sale Cântece de putreziciune, Ciupureanu era un poet al duhorilor cosmice şi al protoplasmelor colcăitoare,al ţesutului bolnav şi al sufletului atins de cangrenă, cu cruzimi paroxistice şi imagini construite în maniera ecorşeului sângeros, actul poetic desfăşurându-se, în textele sale, după mecanica unui supliciu grotesc, pe al cărui parcurs sunt consumate pulsiuni tenebroase de agresivitate, dar mai ales autoagresivitate. Plecând de aici, poetul reuşea să construiască atunci o mitologie a fiziologicului, cu rădăcini mai îndepărtate în Dylan Thomas sau Cezar Ivănescu, în timp ce discursul său, marcat de clivaje semantice , cu segmente de vorbire dezarticulată între care se năşteau tensiuni de o mare intensitate, amintea oarecum de poemele “schizo” ale lui Paul Daian. De la această lirică a materiei animate, prinse între “pulsiunea de viaţă” şi “pulsiunea de moarte”, unde misterul descompunerii se convertea  finalmente într-o “laudă” a vieţii,  şi a inepuizabilei sale capacităţi de a genera forme noi,  Ionel Ciupureanu trece ulterior  (adormisem şi mă gândeam, Editura Pontica, 2006) la o poezie care  va aspira, dimpotrivă, să se emancipeze de sub  terorile  fiziologicului, marcată  de războiul simbolic dintre lumină şi sânge. Elaborarea textului poetic, care implică substituirea corpului de carne printr-un corp de cuvinte, devine acum o tentativă de a rupe lanţurile de ADN şi de a ieşi din mişcarea proceselor metabolice, iar poetul va celebra de data aceasta “a doua naştere”, naşterea (la fel de traumatizantă ca şi cea naturală) din matricea semnului, plăsmuirea corpului textual care are loc simultan cu anihilarea fiinţei de carne: “evaporând rezervele din rană/năşteam trupul din care mă rog//o tăietură prin blocuri pentru instincte/şi-apoi lichidul cu-o pâine de cârpe//(…)ceva există am spus/nu era//astupam crăpătura din care ieşisem/altul îmi zise nu vreau să plec nu vine nimeni//scurgeri de oameni/şi halucinaţii din mama//aş plânge că te-am rugat să mori/vine lumina mă-ndop sângele din lumină” (vine lumina). E lesne de observat că la nivelul expresiei, naşterea din cuvânt coincide cu o insolitare superlativă a rostirii poetice, atingându-se acel limbaj “de unică folosinţă”  care constituie semnul conversiunii totale a “scriiturii în viaţă şi a vieţii în scriitură” (cum ar spune Marin Mincu) şi totodată (în termenii aceluiaşi critic)al elaborării depline a eului, anihilându-se astfel orice distanţă între vocea “inumană” a textului şi vocea fiinţei care (se) scrie. Iar din acest moment poemele lui Ionel Ciupureanu lasă impresia unor mase de lavă pietrificată în care dejecţiile inconştientului capătă forme de o extremă stranietate,  “cuvintele tribului” şi-au pierdut toate sensurile uzuale, combinându-se după legile unei gramatici sui-generis, în aglutinări monstruoase, iar vorbirea e un spasm al organelor locutorii, în tentative lor disperată de a articula indicibilul: “morţii sunt câinii mei/şi gurile mele caută viaţa lor//se vorbeşte pentru că trebuie/de ce-ai venit să-mi strici jucăriile//de-aş fi treaz aş încuraja nebunia/nut e apropia de ce m-ai chemat//vino şi pleacă//cineva curge pentru altcineva”. (un vis). Nu e câtuşi de puţin vorba aici, cum ar lăsa să se creadă o lectură superficială, de o poetizare în virtutea hazardului, după reţetele programului de la Zurich, iar ceea ce la poeţii avangardei “istorice” era un act ludic (aşadar gratuit), devine la Ciupureanu un exerciţiu de o gravitate superlativă, marcând (ca în versurile ultimului Bacovia) coliziunea dramatică a fiinţei textualizante cu limitele rostirii, iar în  straniile sale configuraţiile  lingvistice e etalată (căci actul poetic ţine esenţialmente de o artă a etalării) tendinţa limbajului de a se autotranscende în direcţia unui supra-limbaj (poezia), dat mereu doar ca simplă virtualitate: “morţii visează maxilare şi dinţi/sughiţul în cutii pe tejghele//intrând sau ieşind/mă legănau pentru a nu putrezi//ăşi dădeau seama dacă vomam/nu refuzau nimic pentru a nu pierde nimic//mă-mpiedicam de umbrele lor/trecuse lumina şi cotrobăiau//deasupra ochiului fusese pământ/mai departe n-au fost niciodată/aceasta-i fanfara şi nu se mai ştie/le-am arătat altceva au tăcut” (faţa de masă). Drama e generată acum de faptul că în interiorul limbajului (aşa cum intuia pe vremuri Daniel Turcea) funcţionează legile entropiei, rostirea“caldă” se converteşte în cenuşă şi pulbere cosmică, iar aglutinărilede cuvinte devin aproape instantaneu “cadavre lingvistice”: “Mi-e frică/să scriu frică//Peştii-s mai mari decât apa/am spus mi-e frică//Iarba e moale şi/morţii acoperiţi e cuvinte//cumpără-mi oasele nu mă vinde zadarnic/leagă un trup de halucinaţiile mele//morţii nu văd nu aud” (ce mai faci). Cuvântul e perceput aşadar ca un instrument al “pulsiunii de moarte”, discursul se demonizează, iar textul devine infern: “apoi am făcut un infern şi am stat în infern/v-am lăsat şi v-am vindecat//dar nu sunteţi vindecaţi/am ţintuit demonii şi au ieşit oameni/a fost doar moarte în locul acela cu moarte” (mulţi oameni veneau). Finalmente, “mizeria cărnii” e înlocuită astfel prin “mizeria” (la fel de de deconcertantă) a limbajului, de la putrefacţia materiilor biologice  se ajunge la starea de putrefacţie a cuvântului, iar drama existenţială se transformă într-o dramă a semnificării,  pe care autorul reuşeşte să o rostească ((îndrăznesc să afirm asta) cu o dicţie de mare poet.

Anunțuri

2 răspunsuri to “un franctiror singuratic: ionel ciupureanu”

  1. ovia herbert Says:

    cu adevarat un scriitor de o frumusete stranie.
    a pariat pe singularitate si cred a reusit sa’i dea o forma de invidiat.

    asta nu-i va asigura un loc in frunte, dar cred ca si-a asumat demult acest neajuns.
    pentru unii autori cred ca este mai important sa se autodescopere si sa-i ajute si pe altii sa o faca, in loc sa se epuizeze in exercitii de marketare.
    tot acest travaliu duce viata-literatura inainte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: