despre val chimic

La fel ca şi Gabi Eftimie, Val Chimic (pseudonimul Valentinei Chiriţă) propune în poemele sale (Umilirea animalelor, Casa de pariuri literare, 2010) varianta „la rece” a autenticismului, iar critica „de la stânga” a societăţii consumeriste nu mai e însoţită (ca în epoca „de aur” a fracturismului) de gesturile de frondă sau insurgenţă, poeta inregistrând, cu detaşarea camerei, filmul vieţii de zi cu zi, în secvenţe de alb-negru, care au ceva din răceala unei truse chirurgicale. Iar decorul acestei lirici seamănă, ca o picătură de apă, cu lumea „transpoliticului” despre care vorbea Jean Baudrillard, o lume care se instaurează atunci când toate structurile devin obscene şi transparente şi care e marcată de ”trecerea de la creştere la excrescenţă, de la finalitate la hipertelie, de la echilibrul organic la metastazele canceroase” . Astfel încât (ne încredinţează autorul Strategiilor fatale) transpoliticul se sustrage legilor dialecticii şi saltului calitativ, e o lume a creşterilor strict cantitative, a ”extazului” definit de Baudrillard drept ”o calitate a oricărui corp care se roteşte în jurul propriului sine până la pierderea sensului şi care străluceşte apoi în forma pură şi vidă”. La Val Chimic „extazul” se identifică, într-o primă aproximare, cu cancerizarea materiilor anorganice, moarte, ca şi a artefactelor, care dobândesc strania proprietate de a „metastazia”, contaminând, ca o boală a celulelor, ţesuturile organice şi provocînd blocaje ale proceselor metabolice: „tenişii coloraţi acoperind unghiile date cu titan/au părăsit încăperea/gingiile au lăsat urme roşii pe pâine/iată un corp într-o cutie (…) poate dacă o să muncesc foarte mult/o să-mi permit multe obiecte metalice, orbitoare/dar am obosit (…) felia a fost înghiţită de prăjitorul de pâine/înainte de a ajunge la noi/şi pofta niciodată săturată//pofta de creier o ştie numai prăjitorul de creier” (tai legăturile).Aşa se face că în universul acestei poezii subiectul uman e tot mai mult substituit de obiecte, mai ales de acele „lucruri de uz curent” care ţin locul unor funcţii somatice şi prin care omul (cum spunea Jacques Ellul) s-a „amputat de el însuşi” , de motoare, angrenaje şi maşinării care invadează, ca o ploaie torenţială, textele lui Val Chimic, alcătuind topografia unui infern al domesticităţii şi ambientalului: „o maşină galbenă deghizată în taxi/aşteaptă să ne ridice//cineva aleargă bezmetic cu toate cablurile-adunate/se repede spre aspirator/dă să-l adune din colţul încăperii/îşi înalţă braţul odată cu tubul” (cum o să se termine). Lucrurile devin acum ameninţătoare, terifice, se vor înscrie în simptomotologia unui pericol latent, care ameninţă de nicăieri şi de pretutindeni, căci, alături de prezenţa „materiilor metastatice” una din dimensiunile definitorii ale „transpoliticului” e „terorismul”, legat de primejdia exterminării potenţiale. Dar acest „terorism” nu vine doar din direcţia lucrurilor, ci şi din direcţia „celuilalt”, care, perceput ca un virtual agresor, devine o sursă permanentă de anxietate, în timp ce corpul, transformat într-un „obiect străin”, exercită, la rândul său, teroare şi panică: „deschid fereastra şi fac parte din lume/de-abia am ieşit de sub duş cu corpul intact/şi de data asta/motoraşul a transformat spaima în spaime mai mici//pe pat e acelaşi corp poate că îmi aparţine/îl iubesc, asta mă convinge că nu e al meu//privirea celuilalt e înceţoşată a intrat brusc” (origine). Sub impactul unei asemenea„stări de asediu”, personajul liric este supus unui permanent proces de reificare, iar obiectele, pe care ajunge să le posede cu voluptate (în conformitate cu legile consumului permanent) ajung să-i disimuleze vidul interior, căci aici posesia ţine locul fiinţei, iar a fi e substituit merea de a poseda: „obiecte pretutindeni/faţa de masă spălată de trei ori pe zi//nouă cămăşi nouă perechi de chiloţi/învelite în celofan//nu există nici un centru/doar juxtapuneri ale resturilor tale,/grămezi de gunoi la periferii,//totuşi, există obiecte neînsufleţite, dedate plăcerii şi fărădelegii,/care trezesc în tine speranţa de viaţă/şi posedarea fără limite/tot ce ating prinde suflu. Această degradare a subiectului uman (transformat într-un „obiect printre alte obiecte”) e marcată de blocaje ale memoriei, de stările amnezice care duc, ca moment paroxistic al înstrăinării de sine, la „uitarea” propriei identităţi: „am ieşit din memorie/ca din cea mai perfidă/boală a bătrâneţii/plin de bunăvoinţă şi generozitate//din pat, obiectul/cu care mă trezesc uneori la piept,/agăţat, pe care pliurile pielii nu îl mai susţin/porneşte, din greşeală, primele ştiri./le aud din baie. golurile/în cep să revină” (scanare completă). Dar este marcată, în acelaşi timp, de dezagregarea limbajului, căci universul poetei este o lume a „zgomotelor de fond”, unde cuvântul s-a metamorfozat în onomatopee, iar mijlocul de expresie predilect îl constituie numerele de coregrafie groteşti, ale căror mişcări dezarticulate tind să se constituie în „confirmatori” prin care personajul liric încearcă să obţină dovada propriei lui existenţe: „dansez singură în casă/în faţa camerei/sunt coco pulverizată//las braţele să măture/un strat subţire/acel lichid cefalo-/gândesc întruna//înregistrez tafta, trepidez/metalic, două căni lâncezesc,/respir în neştire//până va continua/o să le ia un an-doi/să mai poată intra//mai întâi buzele, sprâncenele/sau părul, ciorapii/fierbinţi” (playgirl). Rezultatul unor asemenea gesturi, automatizate la maximum, este o stare de epuizare, o oboseală existenţială asemănătoare cu agonia, care declaşează, în versurile lui Val Chimic, „reveriile odihnei” ce culminează odată cu instaurarea dorinţei de moarte: „aseară, după nouă ore petrecute în acelaşi spaţiu, am stat la culoarea roşie a/semaforului un minut, timp în care ne-am prefăcut că nu ne observăm. în/mod curios, nu erau mulţi oameni pe trecerea de pietoni, dar am reuşit să ne/facem dispăruţi cu succes//dacă o să-şi dea ochii peste cap, nu mă va satisface//pe coridor, faţa e străbătută de benzi colorate,/iar lumina din baie, năucitor de albă./acolo aş vrea să pic lat” (sindicatul electronic). Nu întâmplător însă aceste reverii coexistă cu obsesia „reanimării” („vreau pe cineva care să mă entuziasmeze”), căci personajul „rezidual”care bântuie prin versurile poetei se situează la jumătatea distanţei dintre viaţă şi moarte (ce par să i se refuze în egală măsură), astfel încât el se manifestă ca şi cum ar exista, în timp ce statutul său ontologic este, în fond, cvasi-existenţa. Iar poemele lui Val Chimic se constituie finalmente într-o radiografie extrem de lucidă a societăţii consumeriste şi a maladiilor existenţiale pe care le generează această, textele configurându-se, în succesiunea lor (monotonă, fireşte, dar se putea oare altfel?) într-o fişă clinică a omului-mecanism, convertit într-un simplu accesoriu al obiectelor pe care le manipulează şi de care este manipulat. Tonul e blazat, constatativ, „mânia” şcolii de la Fracturi (care era în definitiv o formă de catharsis) a fost luat (aşa cum se întâmplă mai ales în ciclul care dă titlul volumului) de umorul negru şi bufonada sinistră, o disperare neputincioasă colcăie aproape în fiecare poem, de vreme ce nici o „revoluţie” nu mai e cu putinţă, iar apocalipsa poate că s-a şi produs. Umilirea animalelor marcând în felul acesta o nouă vârstă a poemului social, care, venind după protestul „romantic” al fracturiştilor, desfăşurat pe fondul „acumulărilor primitive de capital”, investighează acum nu pestilenţialitatea cartierelor periferice, a blocurilor sordide şi a căminelor studenţeşti, ci infernul antiseptic al mall-ului şi al corporaţiei, lumea „macdonaldizată”, din care a dispărut orice urmă de suflet. Iar retorica „mâniei” s-a convertit într-un rictus de neputinţă, eposul lumpen inaugurat de Ioan Es. Pop şi continuat de Marius Ianuş a devenit la autorii mai noi (printre care se numără şi Val Chimic) un soi de desen animat, care contrariază prin grotesc şi absurditate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: