un text mai vechi despre m. ivănescu

Rafinat şi discret, refuzându-şi discursul zgomotos şi gesticulaţia truculentă a avangardiştilor demolatori,Mircea Ivănescu a fost totuşi autorul celei mai radicale „erezii” din lirica românească de la sfârşitul anilor 60: aceea care propunea „anti-poezia’ drept principiu poetic, căci pentru el, departe de a mai fi „vorbire interioară”, poezia se converteşte în „povestire”, poemele devin anecdote lirice, mici „puneri în scenă”, secvenţe de film de o căutată banalitate, fără nimic din stridenţa dioramelor onirice ale lui Dimov sau din senzualitatea angelic-perversă a domesticelor lui Emil Brumaru. Deşi poezia lui ar putea aminti uneori de cea a oniricilor, Mircea Ivănescu poetizează în realitate după alte principii, nu face din vis un „criteriu al realităţii”, ci redescoperă, pur şi simplu, resursele unei figuri de stil care părea să-şi fi epuizat, incă din lirica Renaşterii si a barocului, orice valenţă poetică: alegoria. Prin intermediul acesteia, stările interioare se transformă in decoruri şi măşti, vorbirea lăuntrică în spectacol, iar lirica intr-o epică minimalistă a cărei formă concretă e anecdota („Aşadar mopete e oprit într-un timp  sufletesc vrăjit/ca pe un munte magic, unde, de jur împrejur, ninge şi stau/uitându-se pe fereastra/mai mulţi, plictisindu-se, sau/făcând teorii despre timp…”) Prozaismul de o crasa insignifianta reprezintă însă doar una dintre faţadele anti-poeziei lui Mircea Ivănescu, unde în mijlocul peisajelor de cea mai oripilantî banalitate sau al intâmplărilor casnice insignifiante poate surveni, oricând şi de orişiunde, miraculosul. Şi s-ar putea spune chiar că funcţionalitatea „prozei” ivănesciene este tocmai aceea de revela ‚poezia existenţei”, incărcătura ei de mirific, dar iarăşi altfel decât la onirici. Căci, dacă la Dimov şi uneori chiar şi la Mazilescu se ajunge, prin aglutinări imagistice, la acea „configurare” a metafizicului despre care se vorbea in programul oniric (un metafizic care nu poate fi exprimat ca atare, dar poate fi etalat), fabulosul reprezintă starea lirică insăşi, ”poezia ca poezie”. Aşa se face ca universul ivănescian nu intârzie să se populeze de fiinţe himerice care se nasc din aceeaşi dispoziţie alegorizantă care generează şi anecdota cotidiană, poetul elaborând de data aceasta un soi de „heraldică” (orice blazon e o alegorie) a peisajelor sufleteşti, reprezentate prin „micile animale ale sufletului”: ”cel dintâi este un mic unicorn – dar acesta/doar foarte rar se arată – când trece/cu suita ei de aur, pe la marginea înţelegerii noastre/câte o fiinţă angelică. este o infăţişare/a marilor linişti/care se sfâşie ca mătasea prin soarele de dimineaţă/şi ies la marginea pădurii odată cu tot ce ne închipuim/că ascundem in noi înşine/să privească” (despre micile animale ale sufletului nostru).Se poate observa astfel că recursul la alegorie are aici valenţe cu totul distincte de cele tradiţionale; ea nu numai ca infăţişează într-o formă concretă abstractul, ci (lucru cu adevărat esenţial) face posibilă trecerea de la poezia lui „eu” la poezia lui „el”, dovedindu-se principalul instrument al conversiunii „poeziei” in „proză” si al liricii intr-o anecdotică.  Dar „el” („ei”) nu reprezintă decât ipostaza scrisa a lui „eu”, e omul „de hârtie” ce i se substituie celui de carne in actul poetizării, mediul sau de existenţă nu este lumea, ci textul sau, mai exact, Scriptoteca universală, ceea ce face ca viziunea să devină textualizantă, discursul ivănescian să alunece spre metatextual şi metapoetic, iar anecdota lirică spre fabula scripturală. Acum în poemele lui Mircea Ivănescu îşi vor face apariţia in consecinţă reprezentările Cărţii-mormânt si aşa-zisele figuri feminine ale poeziei despre care vorbesc teoreticienii textualismului (ca în amplul poem convalescenţa) sau sunt intonate recviemuri parodice si groteşti ale „personajelor textuale”, dar nu numai ale acestora, ci şi ale  poeziei inseşi (ca in cîntare funereală pentru mai justa trecere trecere a lui mopete), căci autorul are intuiţia unui ‚crepuscul al cărţilor”, presimte „apocalipsa semnelor” şi moartea poeticului, astfel că discursul metatextual are ca miza revelarea acelor modalităţi  prin care poezia mai este, mai poate sa fie, posibilă. Iar din perspectiva lui Mircea Ivănescu aceasta nu mai poate surveni decât transpusă in limbajul anti-poeziei, al anecdotei lirice care printr-un straniu joc dialectic al metamorfozelor, revelează tocmai starea de poezie ca „mirific” şi „fabulos”. Distrucţia programatică a poeticului prin prozaizare şi anecdotizare devine astfel condiţia sine-qua-non a conservării acestuia. Inutil de subliniat cât de insolit era un asemenea punct de vedere în contextul liricii româneşti de la sfârşitul anilor 6o, Mircea Ivănescu fiind astfel, cu siguranţă, unul dintre cei mai importanţi si mai radicali promotori ai unei noi idei de poeticitate, legată de o viziune prozaizantă şi parodică asupra poeticului. Aici se găseşte, in nuce, întregul program al poeţilor optzecişti ai cotidianului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: