Kostas Venetis (II)

 

Arhivele de la Monte Negro (fragmente)

 

Dimineaţa suntem căraţi la spovedanie în fosta capelă a castelului, unde e amenajată acum sala de baie.

Alergăm iarăşi doi câte doi prin întortocheatele galerii gotice, despuiaţi la piele, căci ar fi un fapt de mare trufie să te înfăţişezi îmbrăcat dinaintea fratelui-stareţ.

Trupurile tovarăşilor mei sunt supte de ajunare şi pline de cicatrici.

În faţa mea aleargă bătrânul cu nasul mâncat. Îi văd limpede numărul de ocnaş, ars  cu fierul roşu pe una din fesele lui ascuţite. Pasul alergător în care ne poartă călugării, izbindu-i cu nişte joarde de salcie pe cei care se întâmplă să rămână în urmă, îl face să gâfâie şi să se împleticească. Te poţi aştepta de la un moment la altul ca membrele sale slăbănogite să se desfacă din articulaţii.

În timpul alergării, trebuie să citim cu glas tare cele zece porunci de pe o bucată de pânză pe care un călugăr o poartă în vârful unei prăjine.

Să nu furi, să nu ucizi, să nu preacurveşti.

Ni s-a ordonat ca, după rostirea fiecărei porunci, să ne izbim tare cu pumnul în piept.

Piepturile noastre scot nişte bufnituri înfundate, care se amestecă, într-o bezmeticeală şuierătoare, cu vocile sparte care scandează poruncile.

Să nu preacurveşti, să nu ucizi, să nu furi.

De sub picioarele noastre desculţe iese un nor mare de praf, care face ca respiraţia să ne fie încă şi mai chinuită, explodând în rafale behăite de horcăituri.

 

………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Bătrânul cu nasul mâncat începe iarăşi să povestească.

A fost el însuşi odinioară călugăr într-o mănăstire rusească, a mîncat fiertură de caşă şi ciorbă de scrumbie sărată într-o trapeză văruită în alb, sub icoana Sfântului Serafim de Sarov.

A locuit pe urmă într-o mansardă petersburgheză, iar un student gălbejit l-a învăţat meşteşugul bombei artizanale. I-a fost dat să sărute mâna, care mirosea uşor a salpetru, a Verei Finger şi a văzut risipindu-se, într-o duminică posomorâtă de martie, lângă canalul Ekaterina, sângele Romanovilor.

Îmi vorbeşte despre băile de aburi ale ocnaşilor din Siberia, arătându-mi, pe spatele-i gârbov, urmele loviturilor de nuiele, aplicate de militarii dintr-o unitate specială de disciplină.

Apoi găseşte o bucăţică de cărbune cu care schiţează stângaci secera şi ciocanul. Pomeneşte de salvele de pe Aurora şi de boala de sânge a ţareviciului.

E convins că la libertate nu se poate ajunge decât prin crimă, iar buzele sale articulează cu un fel de evlavie numele lui Lev Davâdovici Troţki.

Amintirea Duminicii Sângeroase îi umple ochii de lacrimi.

A fost condamnat pe viaţă pentru instigare la omor şi pedofilie.

 

……………………………………………………………………………………………………………………………..

 

Lespezile din sala de baie sunt acoperite cu un strat gros de noroi.     Călugării umblă cu sutanele suflecate, în timp ce ne arată cada de zinc unde obişnuieşte să se îmbăieze fratele-stareţ, frecându-şi frunţile de marginea ei şi acoperind-o cu pupături.

Ogivele gotice îmi aduc aminte de abaţie şi de Sora Francisca, dar aici totul e dărăpănat şi murdar, iar de-a lungul pereţilor au fost instalate două şiruri de duşuri.

Fiecăruia dintre noi i se repartizează un duş, apoi facem, la comanda călugărilor, câteva mişcări de gimnastică.

Femeia în alb ia temperatura bolnavilor.

Înainte de a ne începe examenul de conştiinţă, ni se ordonă să ne frecăm cu noroi.

Îl văd pe bătrânul cu nasul mâncat cum îşi nămoleşte fesele vinete, în tmp ce Cheia Visurilor îi introduce sub limbă capătul termometrului.

Ni se împart broşuri cu rugăciuni latineşti şi petice de hârtie pe care urmează să ne scriem păcatele.

Acum fiecare din noi strânge între degete un ciot de creion chimic.

Să nu furi, să nu ucizi, să nu fii sodomit, să nu priveşti goliciunea tatălui tău, urlă călugării.

Iar Cheia Visurilor ne lipeşte, drept în mijlocul frunţii, o marcă poştală pe care e tipărit chipul fratelui-stareţ.

 

…………………………………………………………………………………

 

Duşurile nu funcţionează. Noroiul, uscat pe corpurile noastre, care seamănă cu nişte planşe de anatomie, ne stârneşte o mâncărime cumplită, dar scărpinatul e interzis.

Unii ţopăie pe loc, îşi scutură braţele şi picioarele, spinările cocoşate şi piepturile scheletice. Alţii strâmbă din umeri sau îşi mută greutatea de pe un picior pe altul, sub căutătura nepăsătoare a cuvioşilor, care tocmai au început să prânzească: muşcă din jumătăţi de găină, hăpăie, plescăind tare din fălci, cârnăciori de mistreţ, pe care îi stropesc din belşug cu licoarea benedictinilor. Apoi se reped la un imens cozonac cu stafide, ce dispare cât ai clipi în gurile lor hulpave, cu dinţi ca de peşte de pradă.

Simt foamea cum îmi scormoneşte prin măruntaie, iar gura mi s-a umplut de salivă.

Lângă mine, bătrânul cu nasul mâncat scoate un miorlăit pofticios şi îmi spune în şoaptă că ar mânca nişte icre de cegă. Pe urmă, îmi cere permisiunea să mai ia o chiflă cu unt, numindu-mă, nu ştiu de ce, Alexandra Feodorovna.

Are nişte ochi tulburi, în care mi se pare că desluşesc licărul nebuniei.

Se uită cu jind la oasele şi la resturile de pâine care zac pe podea şi începe să îngaime o cântare bisericească.

Cine a cerut pâine pâine a căpătat piatră, cine a cerut peşte a căpătat şarpe.

Mi-e foame şi mă gândesc la redingota albastră ca cerul a tatălui meu.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: