poem

secolul luminilor. altegalerie

 

 

În tabloul acela frederic, regele prusiei, cântă la flaut.

Notele, foarte limpezi, foarte prusace, au ceva soldăţesc.

Înconjoară, în formaţii disciplinate, candelabrul aprins,

apoi se opresc pe genunchii doamnelor de la curte

(aşezate în colţul din stânga) ca nişte prisme metalice.

Trei muzicanţi închipuie în celălalt colţ al tabloului

o pădure adâncă de pini. Iar când din flautul regelui izbucneşte

un foc mare de artificii, doamnele simulează extazul.

Dar dacă privim cu atenţie, observăm că una din ele

tocmai şi-a acoperit gura cu evantaiul şi cască, în timp ce

tovarăşa ei chibzuieşte că atunci când cântă la flaut

regele seamănă cu o femeie cu barbă. În sfârşit, cea de-a treia

se mulţumeşte să mângâie botul inteligent al

unui caniş invizibil, la care pictorul s-a gândit doar,

interesat  numai de candelabru – pretextul

unor efecte de lumină savante. Mai puţin complezent,

bustul lui voltaire, rămas în afara tabloului,

pe poliţa unui cămin, surîde sarcastic  şi pare să spună:

„Hai  să fim serioşi, frederic. Nu eşti un elev prea destoinic.

Muzica şi palatul acesta (nu degeaba i-ai zis sans souci)

îndeamnă la trîndăveală şi-s mai primejdioase ca superstiţiile.”

Dar regele nu vrea să ştie de superstiţii, cântă mai departe la flaut

şi se gândeşte că poate n-ar fi trebuit să-l invite aici pe voltaire.

Franţuzul e pocit ca un diavol şi habar n-are de muzică.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: