am fost un copil reuşit? (3)

În pomelnicul personajelor care populau curtea cu nuc de pe Aurel Vlaicu prioritatea trebuie să-i revină bunică-mii, fiindcă era autoritatea supremă din cercul familiei. Tata şi mama nu prea cârteau în faţa ei şi reuşise să impună un fel de ordine militară, de la care nu erau admise nici un fel de abateri.

Ea însăşi avea un program riguros, pe care  îl respecta cu stricteţe:

–   7, 30 – sculatul

–  7,45- 8,45 – curăţenia din camera ei, de-a lungul căreia utilul se îmbina cu plăcutul, căci, profitând de fereastra deschisă, scuturatul cârpei de praf putea deveni pretextul unui laboros şi sistematic schimb de informaţii cu vecinele despre ultimele evenimente din viaţa cartierului. În privinţa asta bunică-mii nu-i scăpa nici un detaliu, vedea tot, auzea tot şi cunoştea tot. Cu atât mai mult cu cât trotuarul de sub ferestrele ei era extrem de circulat dimineaţa: pe acolo treceau toate femeile care mergeau la cumpărături, căci alimentara era chiar peste drum, doar la doi paşi – brutăria, lăptăria, măcelăria şi aprozarul. Prin urmare surse de informaţii se găseau din belşug, iar cumpărătoarele matinale se obişnuiseră de mult cu ideea că orice noutate trebuie raportată cu conştiinciozitate bunică-mii.

– 8, 45 – 9,15 –toaleta de dimineaţă

– 9,15 – 9,30 –micul dejun, care consta invariabil din cafea cu lapte şi pâine cu unt

–  9, 30 -11, 45 – ritualul gătitului. Îşi gătea singură şi mînca singură. Era foarte cumpătata în privinţa mâncării şi consuma carne doar în situaţii excepţionale. N-o să uit niciodată ciorbele ei de fasole, găluştele cu prune, tăiţeii cu varză, cu nucă cu mac, cu pesmet. Nu folosea niciodată tăiţei din comerţ, şi-i făcea cu mâinile ei, dovedind o răbdare teribilă: cei de supă erau subţiri ca nişte fire de aţă, ceilalţi – destinaţi felului doi aveau forma unor mici romburi perfecte.

– 12,00 – masa de prânz, la care eram adeseori invitat, căci pe vremea aceea preferam mâncărurile bunică-mii, cele ale maică-mii fiind cu totul pe planul al doilea

– 12,30 – 13, 00 – spălatul vaselor. Spăla vasele întregii familii, considerând că maică-mea (altă maniacă a curăţeniei!) face treaba asta de mântuială.

–    13,00 – 15, 00 – cititul cărţii de rugăciuni, care se desfăşura la fereastră, în          spatele perdelelor şi era completat cu o discretă activitate de spionaj, vizându-i pe vecinii din imediata noastră apropiere

16, 00 – 17, 00 – conversaţii libere cu nepotul (câtodată plimbări)

17,00 – 18, 30 – vizitele vecinelor – care se adăugau schimburilor matinale de informaţii. Ea personal nu mergea niciodată în vizite, dar  avea „mica ei curte”: doamna Ionescu (100 de kg), doamna Ciotloş (cu bărbat beţiv şi o droaie de copii şi nepoţi care au locuit mult timp într-o singură cameră şi o bucătărioară de vreo 4 m. pătraţi), doamna Tampa (reprezentanta unei familii cu istorie zbuciumată din care n-au lipsit condamnările, sinuciderile, fugile de acasă). Cred că nu trebuie să mai spun cât de atent eram la tot ce se povestea, căci nu se depănau numai bârfe, ci şi amintiri din trecut, pe care le sorbeam cu o curiozitate aproape bolnăvicioasă. Cum putea de exemplu să mă lase indiferent faptul că în ajunul Primului Război Mondial bunică-mea o visase pe Maica Domnului, plutind printre nori şi arătând cu   o sabie spre Galiţia?  Mai ales cuvintele astea (pe care le reproduc ad litteram): „arătând cu o sabie spre Galiţia” aveau pentru mine un farrmec şi un mister atât de puternic, încât astăzi sunt convins că astea au fost, până la urmă, primele mele lecţii de poezie.

18, 30 – 19, 00 – cina ( tot cafea cu lapte şi pâine cu unt)

19, 30 -20, 00 – rugăciunea de seară, la care eram chemat să particip şi eu (de la bunică-mea am învăţat astfel  principalele rugăciuni)

20,00 – culcatul, care avea de asemenea o dimensiune ritualică. Cu această ocazie uşa de  la camera ei  (o uşă cu geam) era pe jumătate acoperită cu o draperie, radio-ul şi apoi televizorul trebuiau puse-n surdină, nu se admitea decât vorbitul în şoaptă şi umblatul pe vârfuri

De la acest program nu existau abateri decât în zilele de duminică, atunci când bunică-mea mergea la biserică şi încerca (fără succes) să mă convingă s-o însoţesc.

(va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: