moartea lui siegfrid (fragment)

    De la o vreme, fac tot mai des lungi plimbări către Wannsee, locul acesta pare să mă atragă cu puterea unui magnet. Mersul pe jos (căci adesea nici măcar nu mă ostenesc să iau o trăsură), aerul tare şi răcoros, în care au început să se simtă miresmele primăverii, au puterea de a mă smulge pentru un timp de sub apăsarea gândurilor mele întunecate. Şi simt câteodată o speranţă firavă înmugurindu-mi în inimă. Poate că nu sunt totuşi un om în totalitate pierdut, poate că viaţa mea se va aşeza cu timpul între nişte făgaşe fireşti, poate că voi reuşi să isprăvesc într-o bună zi Răzbunarea Krimhildei.

N-am mai întâlnit-o, în ultima vreme, pe femeia aceea ciudată, care mă fascinase cu câteva luni în urmă prin mişcările ei graţioase de marionetă şi în general de prea puţine ori se întâmplă ca paşii mei să se încrucişeze cu cei ai vreunui plimbăreţ singuratic. E încă destul de frig, chiar dacă soarele străluceşte puternic în aceste zile deasupra Berlinului, iar orăşenilor nu le-a venit încă pofta de hoinărit. Prea puţini dintre dânşii resimt nevoia acestor băi de răcoare, care au un efect atât de liniştitor asupra minţii mele înfierbântate. Aproape că am renuţat şi la băutură, câteodată ploscuţa cu şnaps rămâne nefolosită zile la rând, iar atunci când mă hotărăsc s-o duc totuşi la gură mă mulţumesc cu una sau cel mult două sorbituri. Ar trebui să mă folosesc de această stare mai bună ca să mă apuc iarăşi de scris, dar simt că e încă prea devreme, că închipuirea mea nu şi-a ieşit încă detot din acea stare de amorţeală care mă dusese la gândul că trebuie să renunţ definitiv la literatură.

Am câteva proiecte în minte, dar nu-mi dau osteneala să le notez între scoarţele acestui carnet, căci am ajuns să mă cunosc destul de bine şi ştiu că eu nu izbutesc să mă ţin niciodată de asemenea planuri. Nu, eu nu sunt un Goethe, la mine totul irumpe năvalnic şi pe neaşteptate, iar când scriu sunt bântuit de un soi de entuziasm, poate bolnăvicios, care nu vrea să ţină seamă de nici un plan şi de nici un proiect.

Câteodată mă suprind oprindu-mă în lumina orbitoare a soarelui şi scrutându-mi cu atenţie umbra. Apoi fac câteva mişcări, pe care le-aş dori graţioase, iar faptul că pata de întuneric de la picioarele mele le reproduce întocmai, îmi readuce în suflet o parte din plăcerea pe care mi-o iscau în adolescenţă spectacolele de marionete puse la cale de domnul Mamotte. Dacă pe vremea aceea nu reuşisem să devin un păpuşar iscusit, dacă nu izbuteam să-mi instalez sufletul (aşa cum cere arta păpuşăriei) exact în centrul de greutate al acelor făpturi de lemn graţioase, pe care le iubeam totuşi cu atâta înflăcărare, iată că mă dovedesc în stare acum să-mi mânuiesc cu îndemânare cel puţin propria umbră.    Plăcerea de a mă juca, pe care n-o mai încercasem de multă vreme şi pe care tata ţinuse să mi-o strunească, socotind-o nepotrivită cu seriozitatea unei cariere de militar, izbucnea iarăşi din cine ştie ce cotlon al făpturii mele lăuntrice şi am început să mă dedau tot mai des acestor jocuri cu umbra, căutând cu grijă locurile cele mai puţin umblate, de teamă că prezenţa întâmplătoare a vreunui cunoscut ar putea pune o biată plăcere nevinovată pe seama cunoscutelor mele accese de nebunie. Şi eram bucuros că descoperisem în cele din urmă jucăria desăvârşită: ceea ce pusese piedici cândva încercărilor mele ce a mânui cu iscusinţă marionetele fusese (îmi dăseam seama în aceste momente) tocmai materialitatea acestora. Corpurile lor de lemn îmi opuneau rezistenţă; deşi lipsite de afectarea dansatorilor de la operă erau alcătuie dintr-o substanţă compactă şi densă, în interorul căreia acţionau duşmănoase forţe de inerţie.În schimb, tocmai pentru că era lipsită de corporalitate în înţelesul strict al cuvântului, umbra se dovedea perfect maleabilă, era marioneta ideală, pe care până şi omul cel mai neîndemânatic de pe faţa pământului putea s-o mânuiască fără efort.

Peste măsură de bucuros de această descoperire, am renunţat după un timp la obişnuitele mele măsuri de prudenţă. Iar într-o zi, tocmai în momentul în care mă străduiam să-i imprim umbrei mele o mişcare grotescă şi caraghioasă de arlechin, am auzit în spatele meu un hohot puternic de râs. Când am întors instinctiv capul, am descoperit-o acolo, spre surprinderea mea pe femeia cu înfăţişare de guvernantă, care era şi acum îmbracătă în cafeniu de sus până jos şi purta pe cap o pălăriuţă pleoştită, ce semăna mai curând cu o şapcă marinărească.

          În momentul acela corpul meu a devenit brusc ţeapăn, ca o marionetă cu sforile rupte. La fel de ţeapănă era şi umbra, prelungă şi negricioasă, care se întindea la picioarele mele.

Acum femeia nu mai râdea. Observându-mi pesemne starea de stânjeneală, buzele sale palide, albe aproape, au schiţat un zâmbet în care nu se putea citi nimic răutăcios sau compătimitor, ci mai degrabă un fel de bucurie neaşteptată, ca şi cum am fi fost amândoi părtaşii unui mare secret – ceea ce poate crea, câteodată chiar între necunoscuţi, un sentiment de solidaritate. Apoi, cu paşii ei plini de o graţie nefirească, pe care avusesem prilejul să-i mai admir de câteva ori, a început să se apropie, să se tot apropie de mine încet, iar când a ajuns foarte aproape, atât de aproape încât corpurile noastre aproape se atingeau, mi-a aşezat, camaradereşte, o mână pe umăr.

       Mi-am simţit atunci muşchii destinzându-se dintr-o dată, acea stare de rigiditate care îmi înţepenise mădularele cu puţin înainte se risipi ca un abur, iar un val de căldură îmi inundă pieptul. Tăceam amândoi. Eu îi priveam  mâna prelungă, poate puţin prea descărnată, degetele lungi şi uşor arcuite, care se potriveau atât de bine cu silueta ei alungită şi cu umbletul său graţios, resimţind acea plăcere cu totul aparte pe care ţi-o pot provoca doar anumite opere de artă ciudate, în care frumuseţea şi stranietatea se îmbină într-un chip cu totul desăvârşit. Iar faptul că această mână se aşezase tocmai pe umărul meu mi se păru dintr-o dată semnul nu ştiu cărei elecţiuni misterioase, care avea parcă solemnitatea unei litanii şi apăsa asupra întregii mele vieţi de până atunci cu puterea unui destin.

Nu ştiu dacă acest moment de extaz a durat mult sau puţin. Îmi amintesc doar că după ce şi-a retras mâna, femeia şi-a lăsat ochii în pământ şi şi-a privit o vreme umbra, mai lungă şi mai îngustă decât a mea, apoi a început să execute nişte mişcări care încercau să imite mişcarea mea grotescă şi caraghioasă de arlechin. Pe urmă a zâmbit către mine poznaş, ba mi se pare că a şi scos puţin limba la mine, dar nici măcar acest gest nu avea nimic batjocoritor, izvora dintr-o plăcere a jocului pe care – iată – îmi mărturisea că dorea să-l împărtăşim. Toate prejudecăţile şi pretenţiile mele de seriozitate se împrăştiaseră încă din momentul acelei atingeri fraterne ce crease între noi din senin o legătură profundă. N-am stat prea mult pe gânduri şi am început să imit la rândul meu mişcările necunoscutei, fără să mă mai sfiesc de faptul că eram mult mai stângaci şi mult mai lipsit de agilitate. Şi în vreme ce corpurile noastre se străduiau să schiţeze nişte mişcări repezi şi sacadate,  copiindu-le parcă pe marionetele de odioară ale bunului meu prefesor Mamotte, nu uitam să ne privim din când în când umbrele, ce ne acompaniau ca din fundalul unui balet, în care eu şi femeia aceea, prea înaltă şi prea descărnată, eram destinaţi să jucăm rolul de primi-solişti.

Prima care s-a oprit din acest joc a fost ea.

Acum părea obosită şi abătută, iar pe frunte îi apăruseră nişte broboane mici de sudoare. Privirea cu care m-a măsurat de sus până jos era tulbure ca privirea unui beţiv. A ezitat un moment, apoi m-a întrebat cu un glas răguşit dacă n-am din întâmplare o picătură de şnaps. Mi-am scos din buzunar clondiraşul de tablă şi i l-am întins. Femeia a sorbit cu sete de câteva ori şi mi-a dat înapoi ploscuţa de tinichea, pe care mi-am dus-o la buze instantaneu. Şi în timp ce eu storceam ultimele picături de alcool de fundul clondirului, ea începu să se îndepărteze. Aproape că nici n-am observat când a dispărut printre arborii încă desfrunziţi ai unei alei lăturalnice. N-o întrebasem nici cum o cheamă, nici unde pleacă, nici de unde venise.

Anunțuri

Un răspuns to “moartea lui siegfrid (fragment)”

  1. Mit şi realitate. Ce neaşteptat se împletesc ele în povestirile dumneavoastră, iar cititorul, vrăjit de stil, citeşte fiecare pagină ca şi cum ar fi şi prima şi ultima. Început şi sfîrşit, înainte şi înapoi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: