fragment din „moartea lui siegfrid”

Săptămânii de muncă i-au urmat câteva săptămâni de beţie, din care m-am trezit încă şi mai slăbit, cu privirile tulburi şi lipsite de vlagă şi cu nişte tremurături cumplite de mâini. Am încercat să mănânc ceva, dar furculiţa îmi tremura atât de rău între degete, încât mâncarea mi s-a risipit aproape în întregime pe pantaloni şi pe poalele redingotei.

A trebuit să fac mari eforturi pentru ca să pot înghiţi o bucată de pâine cu brânză, căci aveam gura uscată, iar mâncarea îmi aluneca greu pe gâtlej, provocându-mi o senzaţie dureroasă.

După ce mi-am clătit faţa cu apă rece, am aruncat o privire încă buimacă prin cameră: arăta de parcă ar fi fost călcată de hoţi, iar numărul sticlelor goale răsturnate la picioarele patului dovedea că băusem nu glumă: erau multe sticle de rachiu, câteva clondire de vin, ba chiar şi vreo două sau trei sticle de şampanie, pe care nu mai ştiam nici cine le adusese, nici când le băusem. Nişte farfurii cu resturi de mâncare sleită se îngrămădeau pe masa de scris, iar printre aşternuturile patului răvăşit am găsit un ghemotoc de hârtii mototolite: era ceea ce apucasem să scriu din Răzbunarea Krimhildei. Îmi aminteam ca prin ceaţă că, în timpul beţiei recitisem de mai multe ori cu glas tare aceste pagini, plimbându-mă agitat prin cameră şi gesticulând violent, urlându-mi cu furie propriile versuri în urechile unui auditoriu închipuit, care, în mintea mea înfierbântată de băutură, mă aplauda şi mă ovaţiona cu entuziam. Printre aceşti specatatori se afla fireşte şi El, omul care mă umilise odinioară cu atâta cruzime şi care acum se vedea silit să recunoască, ros de ciudă şi de invidie, că reuşisem să dau literaturii germane o capodoperă fără pereche. Îl şi vedeam parcă retrăgându-se în tăcere, printre şirurile de spectatori ce îl recunoscuseră şi îi făceau loc cu respect, cu ochii în pământ, copleşit de forţa geniului meu, năruit de perfecţiunea acestei opere unice pe lângă care propriile-i drame nu erau decât nişte biete improvizaţii de iarmaroc.

Pe vremuri mă gândisem să-l caut şi să-l insult, eventual chiar să-l şi pălmuiesc, silindu-l să-mi dea satisfacţie cu pistolul sau spada pentru vorbele lui de dispreţ. Aş fi tras desigur în aer, căci încă îl mai iubeam şi ar fi fost de ajuns să-şi exprime cea mai firavă părere de rău, pentru ca totul să fie uitat şi pentru ca inima mea să i se aştearnă din nou la picioare. Dar nu, ştiam că vanitatea lui nu cunoaşte nici un fel de măsură, omul acela era incapabil să recunoască vreodată că a greşit, aşa că nu mai rămânea decât posibilitatea duelului şi eram ferm decis să mă las omorât, de vreme ce eu n-aş fi putut ochi niciodată fruntea aceea în aparenţă aşa de senină, care pare dilatată de ideile cele mai înalte şi nu ascunde în realitate decât intrigile unui monstru de egoism.

Numai întâmplările neprevăzute ale războiului m-au forţat să renunţ la acest  plan nebunesc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: