din „moartea lui siegfrid”

Gândul de a scrie Răzbunarea Krimhildei mi-a venit în urma unui vis a cărui amintire m-a urmărit zile la rând cu înverşunare.

Se făcea că mă găsesc printre ruinele fumegânde ale unui oraş devastat de război, aflat sub bătaia unor violente salve de artilerie, iar oraşul acela era, fără doar şi poate, Berlinul. Priveam consternat găurile de obuz uriaşe care sfârtecau caldarâmul marilor bulevarde, mormanele de moloz, trâmbele înecăcioase de fum ce se ridicau din mijlocul ruinelor, turnurile ciuntite ale bisericilor. Din Unter den Linden mai rămăsese doar o îngrămădeală sinistră de dărâmături, la capătul căreia se ridica, neagră, ca un dinte stricat, o fărâmă din falnica poartă a Brandenburgului.

Atunci, cuprins de o frică năpraznică, am început să alerg printre grămezile de moloz şi printre explozii, căutând o gaură în care să mă adăpostesc. Şi în cele din urmă am reuşit să mă strecor într-un fel de hrubă întunecoasă, care se căsca, asemenea unei guri de infern, la picioarele unui zid distrus de obuze.

Am păşit multă vreme pe o scară abruptă şi întortocheată, care parcă nu se mai termina, până când, în sfârşit, m-am pomenit într-o subterană încăpătoare, luminată de flacăra roşiatică a unui opaiţ, unde fuseseră îngrămădite nişte mobile vechi. Am recunoscut, nu fără uimire, câteva piese de mobilier din locuinţa noastră de la Frankfurt an der Oder: iată masa rotundă din salonaşul de la parter, iată biroul din bibliotecă, unde mă canonisem odinioară cu dificilele probleme de algebră şi trigonometrie, iată şi raftul cu cărţi unde descoperisem  pe vremuri operele lui Goethe şi Wieland. Iar silueta înaltă şi descărnată ce se desprindea din întuneric, ieşindu-mi în întâmpinare, îi aparţinea cu siguranţă tatălui meu, care mă cerceta cu severitate. Am observat că slăbise foarte mult, faţa lui era brăzdată de zbârcituri, iar când a deschis gura, ca să-mi spună o vorbă de bun-venit, am băgat de seamă că îşi pierduse toţi dinţii, doar ciotul negru al unui canin i se mai iţea din gingia de sus. Nici vocea lui nu mai era atât de autoritară ca în trecut, devenise şovăielnică şi şuierătoare. Mi-a spus că locuiau de şase luni, de când Berlinul era supus unui asediu necruţător, ca nişte viermi sub pământ. Nimeni nu cunoştea identitatea acestor asediatori cu chipuri mongolice, care se iviseră din senin şi despre a căror cruzime se povesteau lucruri înfricoşătoare. Apoi, încruntându-şi sprâncenele, m-a mustrat că am întârziat iar de la lecţie. Astăzi n-am de rezolvat probleme de trigonometrie, astăzi trebuie să învăţ pe dinafară, sub supravegherea lui Ulrike, Cântecul Nibelungilor.

Şi iată-mă aşadar aşezat din nou, în faţa surorii mele mai mari, la biroul din bibiotecă, repetând după ea nişte versuri pe care nu le pot reţine în nici un chip, căci sunt mirat de înfăţişarea nouă a lui Ulrike: a început să se fardeze strident, poartă un corsaj decoltat care îi lasă la vedere umerii, braţele şi o bună parte din sâni şi mi se pare, nu ştiu de ce, că a capătat ceva din fizionomia vulgară a unei femei de stradă.

Tata ne supraveghează cu străşnicie dintr-un fotoliu şi, ori de câte ori i se pare că nu mă arăt destul de sârguincios, îi face un semn cu ochiul lui Ulrike. Atunci ea extrage din sertarul biroului o cravaşă cu care mă izbeşte violent peste degete, spre marea satisfacţie a tatălui meu, ce scoate nişte mici icnete de plăcere, iar apoi mormăie că bataia e ruptă din rai.

Trebuie să fac mari eforturi ca să reţin versurile rostite de sora mea, o mare oboseală a pus stăpânire pe mine şi trag tot mai mult cu coada ochiului spre patul încăpător dintr-un colţ mai îndepărtat al subteranei. Tata îmi observă privirile şi ţine să-mi atragă atenţia că nu voi primi permisiunea să mă întind pentru câteva ceasuri decât după ce o să ştiu pe dinafară tot Cântecul Nibelungilor.

Toropit de somn, cu limba împleticită, bâigui greoi după Ulrike şi abia mai pot ţine ochii deschişi. Deodată, după mult, foarte mult timp, în hrubă se aude un sforăit gros, iar sora mea îmi face complice cu ochiul. Atunci întorc capul şi îl văd pe tata cu bărbia căzută în piept, cu gura larg deschisă, îţindu-şi ciotul de canin şi scoţând nişte horcăituri lugubre care mă fac să mă tem pentru viaţa lui. Dar Ulrike îmi spune că aşa e somnul tatălui nostru; i se întâmplă foarte rar să adoarmă, dar atunci când e cuprins de somn,    doarme totdeauna cel puţin douăzeci şi patru de ore. A sosit vremea să ne strecurăm până în tabăra inamicului ca să facem rost de pesmeţi soldăţeşti şi de puţină carne sărată.

Nu m-am înşelat: sora mea a devenit o fiinţă perversă şi neruşinată.O văd ridicându-şi fustele fără ruşine în faţa mea, potrivindu-şi pe pulpele groase (Dumnezeule! Ulrike nu avusese niciodată asemenea pulpe groase!) nişte ciorapi ajuraţi şi rugîndu-mă apoi s-o ajut să-şi prindă jartierele. Dar eu nu pot face nici un gest, rămân ca paralizat, iar gândul de-a atinge coapsa surorii mele mi se pare un sacrilegiu. Ea bodogăneşte că sunt un prost şi izbucneşte în râs, un râs strident de cocotă care îmi sfredeleşte timpanele şi îmi pune picioarele în mişcare.

Parcurg în fugă scara întortocheată, urmărit de hohotele dezgustătoare ale surorii mele mai mari, ce mă copleşesc de oroare şi de tristeţe.

Pe urmă, mă pomenesc dintr-o dată în mijlocul unei mulţimi care mărşăluieşte disciplinat, purtând drapele, legături de spice şi buchete de flori, de-a lungul unui bulevard străjuit de cladiri severe, care au înfăţişarea unor cazarme, şi ştiu cu siguranţă că bulevardul acesta nu mai e Unter den Linden. Cercetându-le pe făpturile în mijlocul cărora mi-e dat să mărşăluiesc, constat că cele mai multe poartă nişte uniforme milităreşti flendurite. Nu lipsesc capetele înfăşurate în bandaje murdare de sânge, ciungii şi şontorogii, iar toţi par să aibă zugrăvite pe chipuri, în ciuda mersului ordonat, ce-l trădează pe militarul de carieră, multă tristeţe şi oboseală.

La câţiva paşi de mine îl zăresc şi pe tata, care poartă un veston militar cu epoleţii descusuţi şi are o zgârietură adâncă pe unul dintre obraji.

Înaintam aşa parcă de câteva ore.       

       Încerc să-l întreb pe tovarăşul din dreapta mea încotro ne îndreptăm, dar acesta se mulţumeşte să-mi arunce o privire posomorâtă, apoi se scotoceşte în buzunarul tunicii şi îmi întindente un pesmet soldăţesc, pe care îl duc mecanic la buze. Pesmetele este tare ca piatra.

Deodată bulevardul pe care înaintăm se revarsă într-o piaţă imensă, străjuită de mari flamuri negre pe care e zugrăvită cu roşu o semilună. În mijlocul pieţii se înalţă, pe un piedestal de granit purpuriu, statuia gigantică a unei femei. Iar pe soclul acesteia stă   scris, cu uriaşe litere gotice:

REGINA KRIMHILDA.

     Dar eu nu-mi pot dezlipi privirea de la chipul statuii, pe care mi se pare că desluşesc trăsăturile vulgare care îmi apăruseră, nu cu mult timp în urmă, şi pe faţa lui Ulrike.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: