fragment din moartea lui siegfried

Casele de petrecere ale Parisului  mi s-au părut ceva mai atrăgătoare decât cele ale Berlinului.

După ce gustasem farmecul priveliștilor elvețiene, al căror aer atât de măreț stârnea în inima mea un soi de entuziasm și mă încuraja în pornirile mele războinice, am ajuns la Paris spre sfârșitul lui august, în tovărășia lui Ernst, cu care începusem să am de la o vreme certuri din ce în ce mai aprinse. Vechiul meu camarad nu-mi împărtășea câtuși de puțin ideile iacobine și îl ura din tot sufletul pe Napoleon, socotindu-l cel mai mare și mai primejdios dușman al germanilor.

De altfel, spre surprinderea mea, nici Parisul nu-mi împărtășea ideile iacobine, devenise un oraș de petrecăreți. Dacă spiritul Revoluției mai pâlpâia poate prin mahalalele muncitorești, pe marile bulevarde bântuiau urmașii tinerimii orgolioase care se ridicase împotriva Convenției, le declarase război sans-culloților și alcătuise grosul bandelor regaliste ale lui Freron. Educația pe care o primisem din partea tatălui meu mă făcea să-i privesc cu dezgust pe acești tinerei eleganți și efeminați, ce purtau pe fețe semnele desfrâului și ale bolilor rușinoase și  umblau legănându-și șoldurile ca niște femei. Dacă pe vremuri fuseseră unii dintre clienții cei mai statornici ai ghilotinei, acum bubuitul tunurilor i-ar fi făcut să leșine cu siguranță.

Cuibul acestei adunături de cocote în pantaloni era fosta reședință a ducilor de Orleans, pe care Philippe (ce-și zisese Egalite) o transformase în local de petrecere.

Palais-Royal petrecea, spre marea satisfacție a bancherilor evrei, în ale căror case de bani bine pecetluite se adunau teancuri-teancuri de polițe, semnate cu nume din care nu lipsea niciodată particula de noblețe.

O curiozitate bolnăvicioasă m-a împins să trec și eu pragul acestui viespar, care era adevărata inimă a Parisului. Am zăbovit prin sălile de joc, unde se pierdeau sau se câștigau într-o singură noapte sute de mii de franci, am poposit pe terasele unde se bea șampanie și se mânca înghețată, am încercat să intru în vorbă cu prostutuatele, care se uitau la mine cu dușmănie, poate din pricina accentului meu german, poate din pricină că-mi ghiciseră buzunarele cam ușurele.

Totuși în schimbul a cincizeci de franci, o evreică pipernicită s-a arătat dispusă să îmi ofere voluptatea unei felații. Avea o față de culoarea hârtiei de sugativă și cred că era lihnită de foame.

De altfel mi se părea că toate chipurile petrecăreților de la Palais-Royal au ceva cadaveric și că, în ciuda parfumurilor tari cu care se stropeau din din belșug, trupurile lor răspândesc un iz de putreziciune. Nici că se putea un loc mai potrivit pentru a-mi satisface pornirile autodestructive, ce mă stăpâniseră încă din adolescență, iar pasiunea mea statornică pentru moarte m-a făcut să revin nu o dată la Palais-Royal, de unde mă întorceam adeseori beat, spre supărarea lui Ernst, care îmi spunea că dacă am de gând să mă sinucid ar fi mai simplu să-mi trag un glonte în inimă.

Ce știa vechiul meu camarad! Nu e totdeauna chiar așa simplu să-ți tragi un glonte în inimă!

De altfel, Ernst se schimbase mult în ultima vreme. Mișcările lui își pierduseră grația,  deveniseră rigide și țepene, vocea lui căpătase un timbru sever și poruncitor, iar Apollo de Belvedere se transformase într-un junker prusac oarecare. Dacă în timpul călătoriei se purtase cu mine destul de prevenitor, acum mă trata cu o condescendență disprețuitoare, neuitând să sublinieze ades că el e militar și nu soră de caritate. Escapadele mele la Palais-Royal i se păreau că terfelesc uniforma ofițerească și memoria tatălui meu.

În ce mă privește, aceste escapade au fost singurele momente din viața mea când am putut să încerc, într-o oarecare măsură, plăcerea desfrâului. Dacă femeile arătoase mă lăsau destul de indiferent, orice diformitate, orice formă trupească lipsită de armonie îmi răscoleau simțurile statornic, tot ce era urât, famelic, dizgrațios sau vulgar acționa asupra bărbăției mele stătute cu puterea unui afrodiziac, cea mai mică infirmitate îmi stârnea poftele cele mai violente.

Se spune că urâțenia unuia dintre micii săi tovarăși de joacă l-ar fi făcut pe copilul Goethe să izbucnească în plâns și că spiritul german nu poate să accepte diformitatea. S-ar putea să fie adevărat, dar eu trebuie să mărturisesc că, trădându-mi poate adevărata natură, în timpul nopților mele de luxurie de la Paris, m-am înfruptat cu voluptate din tot ce poate produce natura mai insan și mai  dizarmonios. Cărnurile fleșcăite ale unei putane obeze, care trebuie să fi tras la cântar mai bine de trei sute de livre, mi s-au părut mai delicate și mai fragede  decât trupul unei fecioare, gemetele de voluptate ale unei târfe oloage de un picior pe care a trebuit aproape s-o siluiesc mi-au răsunat în auz cu dulceața unei arii de Palestrina, vaginul nespălat al unei lepădături agățate pe unul in podurile Parisului, care m-a atras prin murdăria ei neobișnuită, mi-a provocat leșinuri aproape paradisiace.

Acum îmi dau seama că toate aceste copulații scârnave, de care mă cutremur și care mă fac să mor de rușine, erau rezultatul dorinței mele de moarte. Mă serveam de trupurile acelor ființe bicisnice pentru a-mi ucide pornirea nativă către frumos și pentru a-mi chinui sufletul în timp ce-mi desfătam trupul. Voluptățile mele erau (dacă pot fi numite așa) voluptățile unui sinucigaș.

De altfel, după ce punga mea și așa destul de subțire (îi cerusem în câteva rânduri bani și lui Ernst) s-a golit aproape în întregime, am schimbat terasele de la Palais-Royal cu tavernele proletare, iar plăcerile cărnii cu plăcerile vinului.

Acum tovarășii mei de pahar erau niște bețivani guralivi și din cale-afară de grosolani care se lăudau că vărsaseră sângele spurcat al aristocraților la 10 august și 2 septembrie și duhneau foarte tare a usturoi.

Dacă ăsta era iacobinismul, trebuie să mărturisesc că mirosea destul de urât. Iar din franțuzeasca lor bădărană, eu, care fusesem crescut cu fabulele lui La Fontaine și scrisorile doamnei de Sevigne, nu înțelegeam aproape nimic.

Încercam totuși să le câștig simpatia cinstindu-i cu câte un pahar de rachiu și vorbindu-le, în fraze ce trebuie că sunau ca predicile lui Bossuet, despre dragostea mea pentru idealurile Revoluției.

Dar mi-am dat repede seama că ei nu mă privesc cu ochi buni: pentru că nu purtam haine de lucrător, pentru că nu aveam palmele bătătorite de muncă, pentru că nu miroseam a ceapă și usturoi și pentru că nu făceam greșeli de gramatică. Acceptau să-i cinstesc, uitându-se la mine pieziș pe sub sprâncenele lor încruntate, mă tolerau printre dânșii,  morocănoși și ursuji, probabil doar pentru că dădeam de băut,  dar nu-mi arătau nici un strop de prietenie, iar dacă ar fi știut că numele meu cuprinde o particulă de noblețe și că luptasem la Mainz împotriva  Republicii cred că m-ar fi sfâșiat cu ghearele și cu dinții.

Dar idila mea cu cu iacobinismul s-a sfârșit totuși prost în cele in urmă. Nu mult a lipsit într-o seară să fiu omorât în bătaie de cuceritorii Bastiliei. Și asta s-a întâmplat tot din cauza accentului meu german, care le displăcuse și târfelor de la Palais-Royal.

Remarcasem de mult printre mușteriii unei ospătării din cartierul Saint-Antoine, pe care o frecventam cu o anumită asiduitate, prezența unui vlăjgan mohorât, care-și bea totdeauna rachiul de unul singur, la o masă din colț; nu căuta tovărășia nimănui și nimeni nu-i căuta tovărășia, căci ochii lui reci și decolorați, așa cum sunt ochii de pește, falca lui uriașă și proeminentă, dar mai ales rânjetul sinistru, care-i dezvelea dinții ascuțiți de carnasier, îl făceau să fie privit cu teamă și cu respect de ceilalți clienți ai localului. Am reușit să aflu că se numește Maurice, că fusese unul dintre campionii măcelurilor de la 2 septembrie, că retezase cu mâinile lui sânii ducesei de Lamballe, pe care îi plimbase apoi, înfipți într-o suliță, pe ulițele Parisului și că urcase chiar, în cânteva rânduri, pe podina  eșafodului, oferindu-i cetățeanului Sanson serviciile sale de asistent.

De la un timp ochii spălăciți ai acestui Maurice se opreau adesea stăruitor asupra mea, cercetându-mă de sus până jos cu o privire încărcată de bănuială. Această privire îmi provoca un rău aproape fizic. N-am avut niciodată curajul să-l privesc drept în ochi și, ori de câte ori vlăjganul se uita la mine, lăsam ochii în jos, prefăcându-mă că-mi culeg o scamă de pe genunchi.

Probabil că lipsa mea de curaj l-a întărâtat și mai mult. La început s-a mulțumit să facă observații răutăcioase asupra înfățișării mele, a hainelor pe care le purtam (atât se nepotrivite într-adevăr cu atmosfera sordidă a acelui birt proletar) și mai cu seamă a accentului meu german.

Apoi, într-o seară, după ce abia apucasem să golesc două sau trei pahare de vin, m-am pomenit că se ridică de la masă, se proțăpește în fața mea, mă apucă de umăr cu una in labele lui uriașe și îmi cere, cu o voce răstită și amenințătoare, să părăsesc de îndată localul. Nu eram decât o spurcăciune de neamț, o iscoadă a aristocraților, un dușman al poporului, într-un cuvânt o lepădătură. Am încercat să bâigui ceva, ceva ca un fel de scuză penibilă, dar pumnul greu al lui Maurice m-a izbit violent în bărbie, iar la răcnetele sale teribile, câțiva  din tovarășii lui de idei s-au grăbit să îi sară în ajutor. Am fost bătut, hărtănit, călcat în picioare, apoi aruncat drept în mijlocul drumului.

În felul acesta poporul Parisului încerca să-și aducă aminte de zilele glorioase ale Convenției.

Am scăpat cu viață grație unor suflete milostive, care m-au cules de pe jos, m-au urcat într-o trăsură de piață și m-au dat pe mâinile medicilor de la Hotel-Dieu.

Acolo m-a găsit în cele in urmă Ernst, după trei zile de căutări neliniștite. Mă căutase prin toate cârciumile și locurile de perdiție, mă căutase chiar și la morgă, cercetând cu atenție, unul câte unul, toate cadavrele pescuite din Sena.

S-a uitat cu stupoare  la trupul meu acoperit de bandaje, apoi mi-a spus, cu o voce rece ca gheața, că locul meu ar trebui să fie cu siguranță într-un azil de nebuni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: