ioana greceanu

 

Ca şi alţi poeţi de excepţie (un Ionel Ciupureanu, un Viorel Mureşan), Ioana Greceanu se înscrie în categoria „franctirorilor singuratici”, străini de toate cabalele literare, care, cu o admirabilă abnegaţie şi perseverenţă îşi urmează propriul destin artistic, indiferenţi la aplauzele (câteodată atât de făţarnice!) ale criticii de întâmpinare. Câtuşi de puţin răsfăţată de recenzenţi, care, cu puţine excepţii (Geo Vasile, Emanuela Ilie), mai degrabă au igorat-o, autoarea este totuşi una din vocile puternice ale poeziei actuale, care a reuşit să-şi descopere încă din primele sale volume propriul teritoriu: acela al unei lirici introspective, care are ceva din atrocitatea unei vivisecţii, secţionează nemilos fibrele viscerale şi sufleteşti în poeme care au ceva din cruzimea abjectă a ecorşeurilor. Dacă în mai vechiul său volum Cu o sabie imprevizibilă începe ziua (2007), Ioana Greceanu ne propunea o poezie a „nervilor”, echivalând orice act creator cu o „enervare” în care se intersectează spiritualul şi corporalul, odată cu Fragment dintr-un viu (Editura Tracus Arte, 2012), poeta descopera marasmele unei vitalităţi agonice, aproape dejecţionale, e oripilată de descompunerea ţesuturilor organice, pe care le scrutează cu un exces aproape atroce de luciditate: „eu sunt din ce în ce mai lucidă/ca o lacrimă care se suie la cap/ştiu, sunt un coşmar alb pentru tine/aş putea să te demontez (ca pe un ceas)/aş putea apoi să stau în faţa ta calmă şi neatentă/ca şi când m-aş afla în faţa unui şarpe imobilizat/de care, brusc, nu-mi mai este teamă” (Îmi voi asmuţi capul). Tocmai această luciditate superlativă îi permite autoarei să descopere pretutindeni semnele vulnerabilităţii trupeşti, ale bolii şi agoniei, pe care le transcrie în veritabile „fişe de observaţie”, cu o răceală şi o siguranţă de bisturiu: „vei fi poate chiar tu/într-un scaun cu rotile şi vei refuza/să faci şi cel mai mic efort de voinţă/ca pe pildă să învârţi roţile cu mâinile încă puternice/vei rămâne înţepenit/între ei/cu inima ta devenită cord/cu persoana ta devenită cardiac/cu picioarele tale anchilozate acoperite cu o pătură veche/cu gura ştirbă ca de copil, scâncind/vei fi indecent ca o ţigancă care-şi ridică fustele şi-şi arată sexul la trecători/şi toţi îşi vor întoarce capul de la tine/chiar şi cei mai apropiaţi” (Vom fi terminaţi). Excesul de luciditate coexistă însă în poemele Ioanei Greceanu cu un infatigabil apetit pentru suferinţa pe care o percepe cu o acuitate extremă şi prin senzori „specializaţi”: „am ceva/un fel de al şaselea al şaptelea al optulea al noilea/al zecelea simţ pentru suferinţă/o percep de la mare distanţă dar şi prin atingere/cu ochii şi mâinile/şi mai ales în vis ca nişte scrisori pătate de sânge/sau ca un deal negru care acoperă că acoperă/cerul şi de după el se ridică cu mare greutate/ca din mormânt mama” (Tai de la rădăcină). De altfel umanitatea agonică pe care o invocă la tot pasul poeta se defineşte esenţialmente prin durere şi suferinţă; într-o lume în care viaţa, limbajul, comunicarea au devenit îndoielnice, durerea e ridicată la dimensiunile unui „confirmator ontologic” şi ajunge să reprezinte singura probă a existenţei: „nu trebuie să opreşti sângele/nici să-ţi bandajezi rana/nu trebuie să te ghemuieşti/nici să plângi nici să tremuri nici să gemi/nici să urli: durerea este/singurul sentiment//tot ce nu doare/e dus cu luntrea peste o apă” (Dragostea nu este un sentiment). Spitalul, bandajele pătate de sânge, grefele sau scaunul cu rotile se vor număra astfel printre motivele emblematice ale acestei poezii, în care viaţa e percepută întotdeauna la timpul trecut („îmi amintesc foarte vag de un loc/unde toţi oamenii sunt vii”),  procesele metabolice se apropie de punctul lor zero şi unde abia mai pâlpâie vag dejecţii de energie vitală: „cine mă citeşte/citeşte amintiri din moartea mea/nu ştiu cu ce să acopăr acest ochi de apă îngheţată/care se uită la mine/viaţa îmi atârnă de cap/ca un văl de mireasă părăsită în ziua nunţii”. Existenţa este percepută acum ca un amestec lugubru de viaţă şi moarte („De ani de zile aştept un aparat/de extras moartea din viaţă/ca pe o tumoră din creier”), iar personajul liric nu întârzie să-şi descopere „dublul tenebros”, moartea care erodează insidios, din interior, ca un cancer, materia din care suntem alcătuiţi: „atunci am cunoscut-o pe cealaltă şi nefiind în stare/să-i pun mâna pe gură mi-a vorbit/o toamnă întreagă/o moartă cu voce seducătoare/m-am jucat cu mâna ei de fier cum mă jucam în copilărie/cu singura păpuşă pe care am avut-o” (Tai de la rădăcină). Corpul şi umorile lui vor provoca, prin urmare, repulsie şi axietate, sila de sine devine aproape obsesie: „acum mi-e greaţă de sângele meu ca de-un vierme/care înaintează prin vene spre inimă/mă doare capul/de mine însămi/şi nervii mi s-au răcit” (Sunt influenţe nevrotice în jur). Morbii extincţiei nu atacă însă doar plasmele viscerale, ei produc simultan blocaje ale memoriei, rateuri are percepţiei, care se „aplatizează”, ajunge anamorfotică: „şi uneori simt foarte adânc în carne un eu monstruos/ca un tampon uriaş de hârtie în inimă/aproape că nu mă mai pot mişca în mine însămi/sunt amnezică şi închisă ca o gură care se învecheşte/lumea mi se dezvăluie aplatizată/ca de pe un pat de spital” (Fragment dintr-un viu). Dobândind tot mai mult fizionomia „omului descompus”, a fiinţei agonice cu îndepărtate rădăcini bacoviene, personajul liric e oripilat de spectacolul, trivial şi abject, al  propriei sale dezagregări care îi provoacă frisonări de pudoare; „sunt părăsită întotdeauna desfigurată/şi uneori cred că aş putea să mă obişnuiesc cu apăsarea mâinilor pe faţă/am nevoie de palme ca de o mască permanentă!/dezgolirea prin care se arată orice faţă/este un ecorşeu zilnic al morţii//nu vreau să fiu văzută cum mor” (Fragment dintr-un viu). Experierea agonicului, pe care Ioana Greceanu şi-o asumă în totalitate, face ca existenţa să devină îndoielnică („aştept să pleznească ceva pentru a nu mă îndoi dacă sunt/sau nu vie”) sau declanşează crize ale identităţii („nu mă ajută la nimic să-mi amintesc/acum eu sunt altcineva cu amintirile lui”), culminând odată cu revelaţia unui dezolant nihil interior: „În viaţa mea sunt tot mai puţini oameni/mai mulţi ca morţii/mai mulţi ca bolnavii/mai mulţi ca tinerii îmbătrâniţi înainte de vreme/mai mulţi ca nebunii inofensivi/mai mulţi ca surdo-muţii/mai mulţi ca mărunţişul în inimă//şi mulţi or să şi moară sub mască/mai mulţi ca mine/ajunsă nimeni” (Ajunsă nimeni). Scrisul, la rândul său, e un act de supliciu, provoacă  hemoragii ale organelor locutorii, constituie o formă rafinată de autotortură de unde lipseşte catharsisul: „Am propria mea cameră de tortură în casă/pentru orele de noapte cele mai întunecate/numai aşa pot eu să fiu curajoasă/dimineaţa când speranţa mea de viaţă e zero//noaptea sunt un cadavru inteligent/care vă scrie(…) singurătatea (de sex feminin) de sânge/înroşeşte organul reproducător al vorbirii/cu el bolborosesc un poem/care nu va fi înţeles” (Am propria mea cameră de tortură). Finalmente, actul scriptural capătă însă aici, ca în producţiile textualiştilor, valenţe suicidale; el duce la anihilarea eului în carne în carne şi oase care va fi substituit prin ego-ul „de hârtie” şi la naşterea omului-text: „mâna mea fâşâie nenatural ca o aripă de hârtie/cineva se lipeşte de mine cu o scândură/şi nu mai am nimic pe faţă/decât un text/scris cu un creion cu vârf ascuţit/care-mi pătrunde în piele până la sânge/cu toate interpretările” (Decât un text). Aşadar „mântuirea prin scris” pare a fi totuşi, oricât de dureroasă, soluţia crizei pe care poeta o trăieşte cu o intensitate paroxistică şi ştie să o transcrie cu o autenticitate de invidiat.Dar miza poemelor din volum este mult mai mare decât pare la prima vedere, căci Ioana Greceanu ridică trăirea personală la coeficienţii reflecţiei, iar cartea sa este în fond un mic tratat de ontologie a „viului” (cum îi place să spună autoarei) sau, dacă vreţi, o istorie o „fiinţei pentru moarte”, rostită cu vocea bine articulată a unei poete de neignorat.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: