fragment din moartea lui siegfried

Masa de pomenire a lui Barbu Cernegură s-a întins până seara târziu, iar după plecarea preotului s-a transformat încet-încet în petrecere.

Vecinii noștri de masă, destul de reținuți până atunci, au început să-și dea drumul la gură, vorbesc tare, uneori mai mulți deodată, iar din toată hărmălaia asta de voci țigănești eu nu pot desluși decât numele jurnalistului, pe care îl aud de repetate ori pronunțat. Comisarul s-a așezat și el în colțul țiganilor, discută afabil cu ei și nu pare prea grăbit să revină pe scaunul de lângă mine.

Tace pitica în schimb. Atât de vorbăreață până mai adineauri, acum nu mai scoate nici un cuvânt și are zugrăvită pe față  aceeași expresie de tristețe câinească.

Nici eu nu mă simt în stare de-a întreține o conversație. Probabil sunt ușor amețit, iar damful de țuică îmi vine pe gât. Înghit mecanic câteva linguri de supă, morfolesc o gălușcă de carne, hotărât să nu mă mai ating de rachiu.

Țiganii beau însă vârtos, bea cot la cot cu dânșii și comisarul, căruia cred că au început să i se înroșească urechile.

Deodată însă hărmălaia încetează pe neașteptetate și, la semnul aprobativ al polițaiului, un zdrahon tuciuriu se ridică-n picioare, își drege glasul de câteva ori,  apoi începe să lălăie gros o arie care sună cam plângăcios pentru urechile mele de militar. La masă este acum liniște ca-n biserică. Urma să aflu ceva mai târziu de la comisar că aceasta fusese romanța preferată a lui Barbu Cernegură.

Ospătarii încep să aducă platouri mari cu friptură și sticle cu vin.

Acum mănâncă și piticania. Își taie în bucățele mărunte o jumătate de roșie și o felie de castravete. Mai mestec și eu cam în silă o gălușcă de carne, apoi îi fac semn băiatului care servește că poate să-mi ia din față castronul de supă.

În colțul țiganilor a început iar hărmălaia. Comisarul  se scoală în picioare, le spune ceva cu o voce autoritară, apoi revine pe scaunul de lângă mine. Cred că e și el ușor amețit, are urechile foarte roșii și o figură posomorâtă. Își toarnă un pahar de vin, deșartă pe jos câteva picături din lichidul de  culoarea ficatului, pe urmă soarbe tacticos o înghițitură, privindu-mă îndelung. Nu mai e însă acea privire rugătoare, umilă aproape, cu care mă convinsese să particip la masa de pomenire, ci una tăioasă, pătrunzătoare, trădând poate chiar o ușoară ostilitate. Îmi spune că dacă Barbu Cernegură ar fi fost, cum bănuise la început, victima unei crime, ucigașul acestuia s-ar fi simțit mai bine în cazanele iadului și în furcile dracilor decât în ghearele comisarului Kaftanat.

Ce-ar fi dacă aș tăia una din urechile enorme ale acestui polițai urecheat și pipernicit și aș trimite-o la Berlin, prin curier diplomatic, direct lui  Wilhelm Canaris?

Acum comisarul tocmai îmi propune să ciocnim împreună un pahar de vin pentru sufletul lui Cernegură. Ce puteam face? Ciocnim. Mă simt prins ca într-o cursă de șoareci, iar undeva, în preajma stomacului, începe să ticăie iar inimioara de iepure, în vreme ce polițistul, cu o voce posomorâtă și gravă, îmi turuie în urechi vrute și nevrute despre marile calități ale răposatului: despre inteligența cu totul ieșită din comun a acestuia, despre său spiritul justițiar, despre ingeniozitatea cu care  izbutea să descopere adeseori înaintea poliției soluția unor complicate afaceri criminalistice, despre admirabilul său talent jurnalistic, despre lecturile și cântecele lui preferate.     

Trebuia să aflu și eu în sfârșit cine a fost cu adevărăt Barbu Cernegură, pe care, în mare mea naivitate, îl socotisem la început un mâncăcios oarecare!

Între timp, întâmpinat cu tropăituri, strigăte și bătăi zgomotoase de palme. și-a făcut apariția în grădină un acordeonist. Acesta se plimbă încetișor printre mese, scoțând din instrumentul său niște sunete tânguioase care-l fac pe unul dintre țigani să izbucnească în sughițuri de plâns. Am impresia că oloaga de lângă mine mă atinge cu cotul discret, iar când întorc capul spre ea  constat că are pe față o strâmbătură de ironie.

Iată că acordeonistul s-a oprit acum în spatele polițaiului și începe să cânte, cu un glas destul de plăcut de tenor, o melodie tărăgănată. Comisarul fredonează și el în șoaptă cuvintele cântecului, apoi oftează adânc, îi întinde muzicantului o bancnotă și îi spune ceva la ureche. Acesta aprobă din cap, stă o clipă pe gânduri și pe urmă din burduful acordeonului său izbucnesc notele blestemate ale lui Lili Marleen!

Trebuie să strîng tare in dinți ca să nu mătur paharele de pe masă, nu-mi pot permite să mă dau în spectacol în fața acestor persoane de rasă inferioară. Trag iar cu ochii spre șontoroagă, care îmi zâmbește ironic, ba chiar mi se pare că scoate puțin vârful limbii la mine. Apoi beau unul după altul două pahare de vin: numai așa îmi pot alunga starea de disconfort pe care mi-a creat-o cântecul acesta stupid, ce-mi otrăvește în ultimul timp existența. Umbrele Nibelungilor trebuie să fie și ele pe undeva pe aproape!

Comisarul îmi pune în farfurie o porție de friptură și îmi spune, zâmbindu-mi în felul său timid, cât îi pare de bine că a reușit să-mi ofere o mică plăcere.

Friptura este sleită și miroase tare a seu.

Acordeonistul s-a mutat între timp la masa borfașilor unde s-au instalat de câteva minute veselia și gluma. Aici muzicantul începe un cântec de joc, iar țiganii îl acompaniază bătând tare cu tacâmurile în farfurii.

Comisarul îmi mai toarnă un pahar de vin și mă invită să mă servesc din friptură. Dau mecanic paharul pe gât și-mi dau dintrodată seama că sunt teribil de amețit. Am început să văd ca prin ceață și cred că ar trebui să depun un mare efort pentru a mă ridica în picioare.

Câțiva țigani s-au săltat de pe scaune și  țopăie în tactul acordeonului, slobozind, din când în când, niște chiuituri. Coapsa oloagei mi se freacă deodată, calină și senzuală, de coapsă. Sunt prea  beat sau prea obosit pentru a-mi retrage piciorul, ba trebuie să recunosc că această atingere nu-mi este defel neplăcută, simt chiar, ca prin vis, un început de erecție.

E beat-criță și comisarul. Acum s-a ridicat în picioare și, ajutându-se de o furculiță, încearcă să-mi introducă în gură cu forța o bucată mare de carne.

Aceasta e ultima mea amintire de la masa de pomenire a lui Barbu Cernegură.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: