livia stefan

 Livia Ștefan a avut înțelepciunea să nu se pripească; amânându-și debutul editorial, lucrându-și „la sânge” poemele, autocenzurându-se cu cruzime aproape, autoarea nu are în re. volver (Casa de pariuri literare, 2012) nimic din complexele unei debutante, scrie o poezie dezabuzată și total lipsită de patetism, adeseori crudă posedă știința (mai rară la poeții 2000) a conciziei, dar și pe aceea a finalurilor surprinzătoare, ce aduc răsturnări stranii de perspectivă: „aerul frige/(în zile ca asta)/nimic nu se-ntâmplă/oamenii sunt foarte cuminți/doar iubitul meu arată bine/stă pe scaunul lui și îmi citește/poeme/nici nu știe cât de mult/mă excită pieptul lui de/bărbat/când se apleacă/și-mi aranjează/tuburile și perfuzia” (afară). Ca mulți din colegii săi de promoție, poeta cultivă poemul autobiografist: originară din Giurgiu, ea experimentează (într-una din secțiunile cărții) versiunea adusă la zi a poeziei provinciale, lirica locurilor unde nu se întâmplă nimic, ce  terorizează prin trivialitate și meschinărie, zădărnicind parcă orice tentativă de evaziune: „trăiesc în giurgiu/orașul în care oamenii/latră mai tare decât câinii//aici viețuim înghesuiți cu toții/copacii, animalele plantele, plantele,oamenii/peste noi toate” (trăiesc în giurgiu). Tabloul provinciei se realizează după tehnica mozaicului alcătuit din piese care nu se îmbină perfect sau a colajului realizat din obiectele cele mai eterogene: „în nopțile cu ceață și liniște/de sub șosele răzbate/chiar și până la noi la etajul 7/banchetul nesfârșit al celor zdrobiți/clinchete de oase și fier ruginit/pantofi desperecheați și alte obiecte pierdute/laolaltă/fără început și fără sfârșit/ca inelul de cununie/fără început/fără sfârșit” (sub asfalt). Viziunea sfârșește acum prin a deveni coșmarescă, alunecă spre halucinant și terific, în timp ce orașul căpătă aspectul unei necropole, conturate în registru mizerabilist, sau a unei gropi de gunoi: „și cu degetele scormonesc prin zgomot/după tatăl meu care bea/sub asfalt/după copilul meu/adânc îngropat și el/în gunoi/între oameni și câini” (sub asfalt). Provincia nu este însă la Livia Ștefan doar un spațiu geografic, ci mai curând o categorie existențială; aspectele sale cele mai deconcertante (sordidul, pestilențialul, putridul) se răspândesc peste tot, posedă proprietățile țesutului canceros, astfel încât marele oraș, metropola și, în cele din urmă. chiar lumea nu vor fi altceva decât alte fațete, alte ipostaze ale provinciei: „șoseaua giurgiu – bucurești duhnește a ratare/cum catherina de medici duhnea a moarte/parbrizul s-a zgâriat de mizeria capitalei/(și dezolarea provinciei)/încăpățânată ca un animal mitic/inima se strânge și se destinde” (cinci bărbați și o femeie mureau de cald în salonul 303). În acest spațiu, configurat după modelul cetăților infernale, banalul se poate transforma ușor în atroce, obiectele inspiră o spaimă de neînțeles, anecdota cotidiană se convertește într-o secvență de film horror: „e 16 : 52 vreme variabilă duminică/fiecare redacție își pregătește/ediția de luni dimineață/bătrânii sunt vizitați la azile/de rude venite cu flori/se anunță ca de obicei lucruri groaznice/de care să ne ferim/și cineva uită gazele deschise//un motan doarme pe un pervaz anume/negru” (la tâmplă). Totodată, orașul Liviei Ștefan este o lume a zgomotului, a onomatopeelor de tot felul, a bruiajelor ce torturează timpanele, obturează comunicarea și potențează senzația vidului sufletesc: „întotdeauna va fi loc/pentru și mai mult gol/pentru zgomotele făcute de alții/atât de străini încât/să nu te mai doară/pentru/scrâșnetul scaunului pe gresie/venit de la apartamentul de deasupra”(întotdeauna va fi loc). Corpul, el însuși, emană zgomote dubioase, se metamorfozează într-o sursă de bruiaj, dar și într-un fel de bombă cu efect întârziat, într-o mașinărie de provocat moarte: „când reușești să te salvezi în sfârșit/poți asculta cu adevărat gălăgia/sângele care se duce dintr-o parte în alta/ochii se rotesc după fiecare stimul/creierul clănțăne ca dinții unui pui de cățel/mâinile agitate mâinile cuminți mâinile/pe care nu le mai folosești împotriva ta/și chiar atunci corpul tău crud te proiectează/într/un gard electrificat/în spatele căruia moartea aplaudă/ca un oligofren” (când reușești să te salvezi în sfârșit). Prezența insidioasă a morții declanșează acum în poezia Liviei Ștefan o adevărată obsesie a cadavrelor și a cadavericului, a hoiturilor conținute unul în celălalt, ca peștii din cunoscuta piesă a lui Sorescu: „e o gheruță înăuntru se agață de  sus până jos/sfâșie de sus până jos îi simt zâmbetul încins cum se lipește de carne/umblu prin casa mea și sunt cadavru/înghițit de un cadavru mai mare/cu două camere” (am murit și mă pregătesc să mor). Lipsită însă de voluptatea autocompătimirii, adesea ironică, înzestrată cu un remarcabil simț al absurdului, poeta are inteligența de a transforma dramoleta în bufonadă, iar peste chipul femeii triste să suprapună zâmbetul sardonic, care trădează ceva din disperarea superlativă a unui bufon: „tristețea ta este o iubită bătrână/pe care n-o mai prezinți nimănui/ce ai avut frumos s-a fixat într-o fotografie/(…) acoperi fereastra cu perdele negre/acum/durerea este atât de mare/încât nu mai poți/decât să zâmbești” (acum). Iar din acest moment, Livia Ștefan va imagina comedii ale morții, farse thanatice, unde dă frâu liber vocației sale pentru umorul sinistru și care vor culmina în derizoriul macabru, în bufonada cu iz necrofil și în comicul scatologic, ca în acest cu totul remarcabil poem ce socotesc că se cuvine citat în întregime: „o să mor peste cinci ore/o să mor mâine/o să mor strivită de corpul tău noaptea/o să mor în ședința pentru optimizarea site-ului/o să mor în octombrie când se va lăsa ceața/o să mor uitându-mă la dr. House/o să mor vorbind la telefon cu Gonzo/o să mor în timp ce voi fotografia două femei goale/o să mor cântând șaraiman/o să mor pentru că nu m-am sinucis/o să mor într-o explozie la metrou/o să mor cu trei tatuaje/o să mor după ce mă pensez/o să mor stând la coadă pentru o ciocolată cu marțipan/o să mor ca o sălbăticiune în junglă/o să mor visând că am cel puțin zece amanți/o să mor pe un scăunel/o să mor după câteva beri și un gin/o să mor în calitate de tânără speranță/o să mor în calitate de artist fumător/o să mor distrugând totul/o să mor urând urlând urmărind motanii prin casă/o să mor înjurând ca o țigancă/o să mor pe câmp ca un soldat ratat/o să mor în timp ce voi rătăci prin marele canion/o să mor citind un sms/o să mor într/o secundă/fute-mă moartă/ce căcat” (o să mor). Și poate că tocmai în asemenea compoziții trebuie căutată partea cea mai originală a acestei poete, care încearcă adesea să agreseze orizontul de așteptare al cititorului, provocându-i mici șocuri electrice și scrie de multe ori ca și cum ar trage cu revolverul.

Anunțuri

Un răspuns to “livia stefan”

  1. […] foarte diferit de al romanului, dar si texte despre colegii intru vocatie cum este cel dedicat volumului de debut al Liviei Stefan: ‘Livia Ștefan a avut înțelepciunea să nu se pripească; amânându-și debutul […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: