poem de moda veche

Noi nu mai suntem oameni suntem versuri

Şi-n timp ce mă îngâni şi te îngân

Parcă respiră două universuri

Prin sângele aceluiaşi plămân

 

Iar aerul deasupra rotunjeşte

Precum un pântec purtător de fiu

Chiar dacă gura lumii mă numeşte

Al cârciumii statornic muşteriu

 

Când îţi nimbează umărul etola

Şi ca-ntr-un film de epocă te-nchegi

Parcă am fi Serghei şi Isadora

Prin Piterul din anii douăzeci

 

Iar degetele moi ca nişte spume

Armonizând aduc a curcubeu

Cu inima întinsă peste lume

Ca torsul drăgăstos al unui leu

 

Care deasupra noastră albăstreşte

Rupând din noi bucată cu bucată

Chiar dacă gura lumii te numeşte

Bicisnică şi rea şi desfrânată

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: