din moartea lui siegfried

Ieri mi-a fost puțin rău, dar asta nu m-a împiedicat să-mi respect promisiunea și să trec pe la vizuina Șuriului, care susține că numai aici putem vorbi într-o siguranță deplină despre proiectele noastre și ține morțiș să mă ospăteze.

Omul de încredere al lui Barbu locuiește undeva în marginea Ferentarilor. O casă curățică, o curte plină de meri și de vișini, prin care zburdau vreo cinci sau șase puradei murdari și mucoși. Când am împins portița, o cotarlă lățoasă a început să mă latre cu furie și era cât pe ce să mă apuce de pantaloni. M-au salvat puradeii, care au început să arunce cu pietre în javră și s-o potopească cu cele mai grozave înjurături. Auzind gălăgia, și-a făcut apariția și stăpânul gospodăriei, care s-a grăbit să mă poftească în casă, spunându-mi, cu o voce mieroasă , cât se simte de onorat pentru că i-am acceptat invitația. Nu uită de asemenea să adauge că și domnu’ Cernegură obișnuia să mai treacă pe-aici, la o stacană de vin și la o oală zdravănă de sarmale.

Șuriul e un țigan de soi mai aparte, cu apucături boieroase, care se poartă mereu îngrijit și curat și încearcă să imite manierele domnilor de la Capșa, unde nu se sfiește să intre și să soarbă pe îndelete o ceașcă de mazagran. Se trage din  neamul vestitului lăutar Angheluș, care a dat țării câțiva muzicanți de renume, ce le țin lecții studenților de la Conservator și dau concerte la Ateneu. Șuriul însuși posedă o voce dumnezeiască, o voce care l-ar fi putut face să urce pe scenă și să devină unul din idolii șantanurilor bucureștene, dacă amicul lui Barbu n-ar fi luat-o pe căi greșite și lăturalnice încă din fragedă tinerețe. Nu devenise o stea a muzicii lăutărești, dar devenise în schimb unul din capii mediilor interlope, respectat pentru mintea lui ascuțită, care îl scosese din multe încurcături, și temut, pentru că îi sărea repede țandără și punea fără șovăială mâna pe șiș atunci când se simțea cu fudulia rănită. Acuzat de omor, reușise în două rânduri să se dovedească în legitimă apărare și să scape cu obrazul curat, spre supărarea colegilor mei de la Prefectură, care l-ar fi dorit închis la ocnă pentru cel puțin douăzeci de ani. Îl anchetasem și eu, într-o afacere cu niște bijuterii și, deși vinovăția lui mi se părea neîndoielnică, a trebuit să clasez dosarul din lipsă de probe, căci Șuriul știe să nu lase urme și e la fel de hârșit în dreptul penal ca și cel mai dibaci avocat.

Acesta este așadar omul pe care l-am ales să-mi servească drept principal aliat în ancheta asupra morții lui Barbu Cernegură.

Acum stăm amândoi la masă într-o sufragerie joasă, dar încăpătoare și mobilată destul de pretențios. Încerc să-l pun la curent pe Șuriu cu câteva din noile mele planuri, iar acesta mă ascultă în liniște, apoi binevoiește să-mi spună că, după părerea lui, ne băgăm într-o mare primejdie și începe să-mi recite câteva articole din codul penal, pe care bănuiesc că  îl știe pe dinafară.

Plicul bine burdușit cu bancnote (sunt acolo aproape toate economiile mele de o viață), pe care încep tacticos să le număr sub nasul Șuriului pentru a le vârî apoi înapoi în buzunarul sacoului își face însă efectul scontat: gazda îmi spune că de dragul lui domnu Cernegură e gata să se ia la harță și cu poliția și cu Parchetul și că, dacă așa va fi voia lui Dumnezeu, poate vom izbândi

Între timp o țigancă borțoasă a așezat pe masă o carafă cu vin și două pahare foarte curate, pe care Șuriul le examinează minuțios, apoi îi poruncește femeii să aducă și niște gustări: nițică brânză, nițel batog, nițel salam de Sibiu.

E fudul țiganul nu glumă și vrea, fără doar și poate, să mă impresioneze!

Vinul în schimb e un vin de țară cam acrișor, defel potrivit la gustările astea domnești.

Ciocnim un pahar în amintirea lui Barbu Cernegură, apoi  Șuriul se uită galeș la mine, se scarpină în cap îndelung și îmi spune cu vocea lui – numai lapte și miere – că pentru a duce treaba la bun sfârșit are nevoie de un acont. Nu venisem aici ca să mă tocmesc și deși mă îngrozește ideea că viața lui Barbu poate fi socotită în bani, bag fără ezitare mâna în buzunar. Iar o treime din teancul meu grosuț  de bancnote dispare în buzunarul pântecos al Șuriului ca într-un sac fără fund.

Gospodina a adus și un castron uriaș cu icre de știucă.

Acum, că ne-am încheiat  socoteala negustorească –  îmi susură blajin în ureche glasul Șuriului – să mâncăm și să bem că – slavă Domnului! – este de unde.

Mai deșertăm două pahare de vin, pe urmă ne repezim amândoi la castronul cu icre.

N-am fost niciodată un mâncăcios, pot să rezist o zi întreagă cu o bucată de brânză și un pumn de măsline, dar de data asta vinul Șuriului mi-a stârnit o poftă de mâncare teribilă.

Mănânc icre de știucă hulpav, pe nemestecate, cu lingura și la fel de hulpavă se arată și gazda, care a uitat de bunele maniere, s-a înroșit tare la față, e leoarcă de transpirație, iar fălcile sale masive se mișcă întruna, sacadat și greoi, de parcă ar fi conectate la un motor. Slobozim amândoi aproape în același timp din fundul măruntaielor o râgâitură cu damf de ceapă și vin acrișor. Apoi mestecăm mai departe temeinic, mustața neagră și groasă a Șuriului e mânjită toată cu icre și și-o șterge din când în când neglijent cu dosul palmei lui mari mari de borfaș, în timp ce eu caut din ochi în zadar un șervet, căci mustața mea se dovedește la fel de îngălată și lipicioasă ca și aceea a gazdei.

În sfîrșit, castronul e gol, răsuflăm ușurați și ne uităm puțin stânjeniți unul la altul. Pe urmă Șuriul se șterge iarăși la gură cu un colț al feței de masă și începe să fredoneze în șoaptă:

Inel, inel de aur

           Cu piatră scumpă la mijloc.

           Io te-am iubit, copilo,

           Da’ n-am avut noroc!

După icre, a venit rândul unei tigăi imense de tochitură, care miroase nespus de plăcut și îmi stârnește din nou aperitul.

Mâncăm direct din tigaie (farfuriile-s un moft, ce rost mai au farfuriile?), tăvălind prin sosul gras hartane din mămăliga aburindă și aurie, pe care țiganca tocmai a așezat-o în mijlocul mesei. Cred că niciodată până atunci nu mai simțisem o foame atât de cumplită, de parcă odată cu dorința de a-i pedepsi pe ucigașii lui  Barbu m-aș fi pricopsit și cu pofta lui de mâncare nesățioasă. Mestec spornic bucățile fragede de carne și măruntaie, stopindu-le din belșug cu vinul Șuriului, ca și cum m-aș înfrupta din carnea și din sângele

celor ce-mi omorâseră tovarășul din copilărie și am sentimentul că aceasta este de fapt adevărata masă de pomenire a lui Barbu Cernegură.

       Și se mai aduce mâncare!

Momițe, măduvioară și fudulii! O oală cu sarmale de purcel fragede pe care le tăvălim prin smântână! Un piept fălos de curcan, ce miroase discret a rom, a nucă și scorțișoară! Iar la sfârșit borșul acru și ardeiat de potroace, ungându-ne măruntaiele ca o alifie!

În fine, îmi simt burdihanul sătul și o toropeală ușoară mi se răspândește în mădulare. Nici nu știu când am trecut la coniac și cafele și când a apărut pe masă sticla de Courvoisier, din care gazda îmi toarnă cu dărnicie-n cafea.  Apoi se scoală de la masă, vine la mine, mă cuprinde pe după umeri și începe să fredoneze din nou, cu fața scăldată în lacrimi:

Cruce albă de mesteacăn,

           Răsărită sus, pe creste,

           Cine-ți știe azi povestea,

           Cruce fără de poveste?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: