poem

Ne-am amintit de leneşele ceasuri

Cu limbile lor molcome de fiere

Cînd între noi alunecă barcazuri

Prin abur fumuriu de conifere

 

Sub paza unui veșnic anotimp

Care ne-abate frunze peste gură

Iar liniştea-i un cui înfipt în timp

De nişte zei cu pete pe armură

 

Ca-ntr-un balet al coapselor târzii

În desfrunziri de purpură inertă

Atunci sunt tescuite efigii

Cu stele de potasiu pe copertă

 

Şi-n muzica tomnaticului joc

Ghicindu-i sfâşierii armonia

Ne amintim de secolul baroc

De frunzele ce vin din Utopia

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: