din moartea lui siegfried

Onestitatea și dragostea de dreptate fac parte din zestrea ereditară a familiei mele.

Tata a fost poate cel mai cinstit funcționar al ministerului român de justiție. N-a primit mită în viața lui și a fost mereu de părere că nici o sumă de bani nu valorează cât o conștiință curată.  Iar bunica mea, Ioana, o femeie dârză și aprigă, pe care eu, din păcate, n-am mai apucat-o în viață, a fost o întruchipare perfectă a spiritului justițiar pe care îmi place să cred că l-am moștenit de la dânsa. Călărea strașnic și se pricepea de minune să tragă cu pușca. Locuia într-o mică așezare de lângă Ploiești, unde vedea, ea singură, de treburile unei gospoării grele, cu șase copii, căci bunicul plecase să facă bani în America. El lucra de mai mulți ani într-o exploatare de petrol din Texas, iar dolarii pe care îi câștiga veneau gârlă spre România, așa că gospodăria bunicii Ioana era cea mai prosperă din sat, spre pizma multora din săteni, care nu o prea aveau la inimă, dar se temeau de limba ei ascuțită (le trântea tuturor verde în față adevărurile cele mai neplăcute) ca și de flinta sa haiducească, de care nu se despărțea niciodată.

De câte ori venea călare pe iapa ei albă la București, unde avea conturi destul de substanțiale la câteva bănci, apariția ei stârnea o adevărată senzație printre plimbăreții de pe Calea Victoriei. Ținându-se dreaptă în șa, îmbrăcată în portul nostru tradițional țărănesc și cu flinta cumpănindu-se la oblânc, bunica părea un personaj de poveste, ce se uită de sus, cu măreția unei adevărate regine, la toți acești pierde-vară, care îi aruncau niște priviri uluite și totodată admirative.

La nimeni nu ținea mai mult, poate nici la copiii ei, această femeie bărbătoasă și oarecum înfricoșăroare decât la iapa ei, pe care o botezase Rodica și de care se îngrijea ca de ochii din cap.

Iar atunci când Rodica a fost omorâtă și batjocorită de niște țigani, bunica și-a făcut dreptate într-un chip atât de cumplit încât numele ei a ajuns să fie rostit pe ulițele satului cu o teamă aproape superstițioasă.

Iată din  ce fel de oameni mă trag și iată de ce răzbunarea morții lui Barbu Cernegură se găsește pe mâinile cele mai bune.

Ca și bunica, am o repulsie nativă față de orice act necinstit și cred că Dumnezeu a vrut să facă din mine un împărțitor de dreptate.

Nu mă mai gândesc nici la urechile mele caraghioase, care se potrivesc atât de puțin cu sarcina pe care mi-am asumat-o, nici la firea mea obedientă, capabilă uneori de mici lașități. Desigur, n-am nici pe departe înfățișarea unui erou, dar eu nu-mi propun să fiu un erou, ci doar un umil slujbaș al justiției. Iar pentru a face dreptate nu mă voi da în lături de la nimic, așa cum nici bunica nu s-a dat în lături de la nimic.

Parcă o văd, turbată de mânie și indignare, lângă cadavrul oribil mutilat al Rodicăi, pe care l-a descoperit într-o dimineață zăcând în fundul grajdului, într-o băltoacă mare de sânge. Cineva crăpase cu toporul capul frumos al iepei, îi spintecase pântecele, lăsându-i măruntaiele la vedere și o mânjise cu tot felul de murdării.

Bănuielile bunicii s-au îndreptat de la bun început asupra Surdului, capul unei numeroase familii de neam țigănesc care se așezase în marginea satului, unde își încropise o fierărie, deși trăia mai mult din furtișag și cerșetorie. Țigăncile și puradeii mergeau la cerșit la Ploiești, iar cei cinci feciori ai Surdului băgaseră frica în sătenii mai slabi de înger, cărora le prădau fără rușine gospodăriile, amenințându-i că le vor arde casele și le vor omorî animalele dacă vor fi reclamați autorităților.

Cu puțin timp înainte de uciderea iepei, bunica  prinsese în livada ei bogată de pruni un balaoacheș de puradeu, venit mai mult să strice decât să prade, căci prunele încă nici măcar nu se copseseră și-l bătuse cu cravașa până la sânge. Și nu pentru că-i părea rău după cele câteva prune verzi, pe care țigănușul apucase să și le îndese în sân, ci pentru că firea ei cinstită și aprigă nu îngăduia nici cea mai mică silnicie sau nedreptate.

După această întâmplare Surdul a fost auzit rostind vorbe grele de amenințare la adresa bunicii. Iar la scurt timp Rodica a fost omorâtă cu o cruzime și cu o sălbăticie de care nu putea fi capabil decât sufletul hâd al acestui neam de tâlhari. Dar bunica nu se lăsa călcată ușor în picioare și și-a căutat dreptatea până în pânzele albe.

N-a găsit-o la  curțile judecătorești unde și-a înfățișat pricina mai întâi, căci Surdul (care nu ducea lipsă de bani) își tocmise niște avocați iscusiți, iar samavolnicia n-a putut fi niciodată pe deplin dovedită. Și atunci bunica s-a hotărât s-o facă de una singură: flinta sa haiducească l-a doborât fără milă pe cel mai falnic și mai frunos dintre feciorii Surdului drept plată pentru moartea Rodicăi.

A fost târâtă prin tribunale, judecată și achitată în cele din urmă, cu voia lui Dumnezeu și prin bunăvoința judecătorilor, care s-au lăsat impresionați de dârzenia și de spiritul ei de dreptate.

S-a întors biruitoare în gospodăria ei cu șase copii, fără să se mai teamă de răzbunarea șătrarilor, alungați de sătenii care îi ținuseră cu toți parte bunicii și au dat, prin mărturiile lor, o mână de ajutor la sentința judecătorilor.

Devenise aproape un fel de stăpână a satului, nimeni nu mai ieșea din cuvântul ei și nimeni nu mai îndrăznea să i se împotrivească.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: