din scrisori din arcadia

Îngrijitoarea şterge duşumeaua de flegme

 

Am ciocnit

noaptea târziu

un pahar de bacardi

cu propria-mi

moarte.

Moartea mea semăna

cu un plantator de canabis

şi avea

genunchii fierbinţi.

A început

să mă sărute pe gură.

Iar eu

nu ştiam că e

moartea, credeam

că e doar o

femeie.

Acum

stau pe un scaun de mâl

şi nu mă

gândesc la nimic.

Timpul spitalului nouă

are consistenţa noroiului,

a creierelor ţinute

sute de ani în formol

şi aproape lichefiate.

Aici părul şi barba

cresc mai încet.

Aici mâinile infirmierelor

au culoarea

ceaiului cu bromură,

iar capetele bolnavilor

par făcute din sugativă.

Eu însumi

sunt un bolnav

care stă pe un

scaun de mâl,

ca în faţa

unui tribunal invizibilce-mi va cerceta,

unul câte unul,

viscerele,

drămuindu-le între degete,

cântărindu-le, căutând

urmele de ruj ale

morţii

care mi-a sărutat într-o noapte

cu lăcomie traheea.

Acum

bem din acelaşi

pahar cu formol

aşa cum altădată fumam

din aceeaşi ţigară.

Eu am ajuns

un pacient

al spitalului nouă

fiindcă

mîinile mele păstrează

memoria mâimilor tale de spumă.

Fiindcă unghiile tale

au căpătat răceala

unor instrumente chirurgicale.

Fiindcă astăzi este 4 aprilie

dimineaţa,

iar asistentele fumează la geam

povestind

despre cum se prepară mai bine

rasolul

de peşte oceanic.

Pe mine

nu mă întreabă

nimeni

nimic.

Cred că

n-am fost niciodată

mai singur.

 

„Nu te mai

victimiza dragule

poartă-te demn.

O femeie adevărată

nu vrea să fie iubită,

vrea să fie

futută”

 

E un  coridor

plin de bolnavi

care fumează

doi sau trei

din aceeaşi ţigară.

Şi e scaunul acesta de mâl

îmbrăţişându-mă strâns,

aşa cum tu

nu m-ai îmbrăţişat niciodată.

Sunt paşii

îngrijitoarei cu

pâslari cenuşii

care şterge

duşumeaua de flegme

şi creierul meu

de circumvoluţii.

Hemoglobina suind

prin coapsele asistentelor,

umflându-le sânii

ca pe nişe

pânze mari de

corabie.

Şi e gustul sălciu

al ceaiului cu bromurăa

pereţilor.

Am sentimentul

că zac într-o

mlaştină şi că limbile ceasului

se rotesc înapoi.

Timpul lumii e

mult mai rapid

decât timpul

spitalului nouă. Aici

o jumătate de oră

poate dura o jumătate de zi,

iar o jumătate de zi

o jumătate de

săptămână.

Aici

trebuie să te razi

doar o dată

la trei săptămâni. Stau pe un

scaun de mâl

iar la capătul cotidorului

apare ofelia.

S-a întors de la mănăstire

îmbrăcată în negru. Ea

strigă la tine:

„Creierul tău

pute, nenorocitule!”

şiîntinde un pachet de

ţigări ieftine.

Desfaci pachetul

cu gesturi mecanice

şi-ţi aprinzi

o ţigară.

Această femeie

ţi-a fost odinioară nevastă.

Acum vorbeşte cu doctorii,

gesticulează patetic ca o

păpuşă

în negru. Ţigara

are întocmai

gustul ceaiului cu

bromură.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: