din scrisori in arcadia

6 aprilie

Prima duminică în spitalul de creiere

 

Sexul şi moartea umblă prin oasele noastre ca două surori

 

 

Duminica se

târăşte

prin spitalul de

creiere ca o

funie de nisip.

Duminica, petre,

are culoarea

oaselor noastre în care măduva a

început să se

îngălbenească.

Are culoarea

pijamalelor noastre.

 

Sunt aici

deoarece

am urât totdeauna

realitatea.

Şi petre

urăşte realitatea. Şi

adolescentul

care mănâncă

pastă de dinţi. Şi leu

care a găsit într-o zi în

pliculeţul de capucino

o femeie minusculă cu

sexul

cât o

gămălie de ac. Şi femeia

care ţine

un balon verde de

aţă şi are

lacrimi de

mânie în

ochi.

Şi fata

care lipeşte

etichete de

pomi. Până şi

domnul cu

barbă

care vorbeşte cu

mierlele,

hrănindu-le cu

bucăţele de

pâine şi

povestindu-le viaţa

mariei walewska.

 

Ca să urăşti

realitatea

trebuie să ai

clavicule-n formă de

aripi,

să crezi că

sexul femeii

e o floare de

colţm

să faci

bărcuţe de

hârtie din

bani,

de asta eşti tu

pur ca

o lovitură de

paloş,

petre, smintitule.

 

Spitalul de creiere

seamănă cu

spitalele pentru îngeri.

Aşa cum toate femeile

iubite de mine

seamănă cu polonia.

 

Te-ai întrebat vreodată

de ce

polonia

nu-i o insulă,

petre?

O insulă din

marea ohotsk

locuită de

foci şi de

eschimoşi?

 

Aici

asistentele se îmbracă

duminica-n roşu şi alb, în culorile

steagului polonez.

Primim un

ceai dimineaţa

şi un blid de

fasole sleită la

prânz.

Mergem

de o sută de ori

până la poarta

spitalului. Aşteptăm să primim

o cafea de pomană.

O aşteptăm pe

maria walewska,

o aşteptăm pe manuca

fata care le aduce bolnavilor

câte o blană portocalie de

leu şi le spune

cât de portocaliu răsărise

soarele, ca o fiară, la

austerlitz. Manuca

seamănă cu

tinerii mareşali ai

imperiului. Ea a

botezat zilele săptămânii

arcole rivoli marengo

austerlitz berezina leipzig şi waterloo

Obrazul manucăi e verde.

Piciorul manucăi e galben.

Are culoarea

oaselor noastre

prin care măduva curge ca

vistula cea frumoasă.

Are culoarea

pijamalelor noastre.

 

Domnule, v-am adus

cinci portocale.

V-am adus

obrazul meu verde

şi piciorul meu galben.

Văd pe creierul dumneavoastră

luminile stinse ale

varşoviei, depourile de

tramvai ale

varşoviei peste care

cresc rogozul şi papura.

Rogozul şi papura. Creierul meu

seamănă cu o

hartă plină de petema-

nuca tocmai am isprăvit catehismul

senzualităţii putride mi-au dat

o mulţime de

doctorii.

De la o vreme

port pălăria de

mexican a

lui kostas venetis.

 

E prima duminică

în spitalul de creiere

şi manuca

îmi aşază pe umeri

blana de leu.

Stăm pe o bancă

uşori ca frunzele de

mesteacăn, ascultând

vântul mânios de aprilie

care bate

mohorât dinspre

vistula cea frumoasă.

Femurul manucăi

se zăreşte prin rochie

ca o ţeavă de plumb,

în timp ce vorbim despre

insulele pustii ale pinguinilor din

marea ohotsk parcă am fi verlaine şi rimbaud.

Iubita mea

îşi ţine vagimnul

într-o cană cu

tufănele manu-

ca şi scrie poeme în formă de opt

afle lumea spre o-

sânda ei

neîntrecuţi cp

suntem eu

am inventat

poezia dumneavoastră aţi

pus-o pe

muzică petre

poartă o

pijama cafenie ca

morala comună ascultă

sexul şi moartea

umblă prin oasele noastre ca

două surori. De acum înainte

voi locui în vertebrele tale o

mie de ani ca un virus

într-o picătură de

sânge.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: