am fost un copil reușit? (7)

Până au apărut în Brașovul copilăriei mele primele  „supermarketuri” (care se numeau pe vremea aia „complexe” și fuseseră deschise, pe la începutul anilor 60, în noile cartiere de blocuri) m-am putut bucura in plin de farmecul micilor dughene și prăvălioare.

Pe strada mea erau o grămadă. Chiar peste drum de noi se găsea alimentara, instalată la parterul unei case cu etaj care aparținuse familiei Petrescu, dar fusese naționalizată. Aici funcționase pe vremuri celebra cârciumă a lui Petrescu, pe care autoritățile comuniste găsiseră de cuviință să o transforme în băcănie.

Țin minte sacii cu zahăr și cu făină, cu biscuiți, calupurile de untură și marmeladă, cutiile portocalii cu surogat de cafea, dar mai ales instalația ciudată care servea la distribuirea untdelemnului: un rezervor de tablă dreptunghiular, înalt de vreo doi metri, din care ieșea o țeavă prevăzută cu robinet. Dacă vroiai să cumperi ulei, trebuia să vii cu sticla de acasă,vânzătorul deschidea robinetul, îți măsura cu o cană specială cantitatea dorită și îți umplea apoi sticla. Produse preambalate nu existau, era epoca hârtiei de împachetat, a pungilor cafenii. confecționate cu o mare abilitate de vânzătoare, a pachețelor unsuroase de brânză sau de salam, a cornetelor de bomboane…

Țin minte și cozile care se adunau uneori în fața alimentarei, mai ales atunci când se vindea pește. Asta se întâmpla rar, cam o dată sau de două ori pe an, căci nu știu de ce, la Brașov peștele proaspăt era pe vremea aceea o raritate. Se îmbulzeau și ai mei, uneori mă agățam și eu de fusta maică-mii sau a bunică-mii, căci această coadă avea farmecul ei, mai ales din cauza mirosului care se ridica din lădițele de lemn căptușite cu un strat mare de gheață: mie îmi plăcea tare mult mirosul de pește.

Țin minte ( cum aș putea să nu țin!) și dulciurile cu care mă alegeam după aproape fiecare expediție a familiei  mele la băcănie: bomboanele pântecoase zise „cu lapte”, caramelele lipicioase, dropsurile, drajeurile multicolore, ciocolățelele la 50 de bani care purtau tot felul de nume gen Lebăda, Circ sau Pitic, ca și ( apărută  ceva mai târziu) faimoasa ciocolată cu rom care văd că supraviețuiește până în zilele voastre.

Băcanul era un sas care se numea Breckner și a avut parte de o moarte destul de neobișnuită: a fost strivit de o mașină care s-a prăbușit peste el în timp ce făcea plajă pe undeva pe lângă drumul Poienii. El era ajutat de două vânzătoare: doamna Monți (care avea un neg mare pe nas) și doamna Rebegea – o ochelaristă cu buze subțiri, căreia rolul e casieră (căci exista până și o cassă în băcănia lui Breckner) i se potrivea la perfecție.

Dacă o luai de la băcănie în jos, spre stația de cale ferată, doar la câteva case distanță erau brutăria (de unde îmi cumpăram tot felul de cornuri și de covrigi) și lăptăria (mai puțin atrăgătoare pentru mine pe vremea aceea, căci eram un dușman înverșunat al produselor lactate). Brutăresele erau două: Ilonka – grasă și mereu veselă, și Vilma – cu corăbiile mereu înecate și mare prietenă cu bunică-mea. Ceva mai încolo, acolo unde strada începea să cotească spre dreapta, era o altă băcănie: La Pandrea (pe atunci prăvăliile se diferențiau după numele responsabilului), transformată ulterior în mercerie.

După ce treceai calea ferată, ajungeai în strada Plevnei și dădeai nas în nas cu dugheana doamnei Bouar. Aici se vindeau ziare, dar și borș, de aici am cumpărat nenumărate plicuri cu timbre filatelice (am avut și viciul timbrelor) și tot aici stăteam la coadă, când eram prin clasa a V-a, a VI-a, ca să iau ziarul Sportul de luni, cu cronicile meciurilor de fotbal din duminica precedentă.

În sfârșit, acolo unde strada Plevnei se intersecta cu Mihai Viteazu era băcănia lui Bartha, care însă nu mai era de mult a lui Bartha, o naționaliseră comuniștii, îi naționalizaseră și casa, obligându-l să se mute într-o chichineață mizeră, prin care bătea vântul și unde pătrundea ploaia. Și pentru ca bătaia de joc  să fie încă și mai sinistră, cocioaba asta sordidă era așezată în fundul unei curți foarte lungi unde erau garate cele trei dricuri ale Brașovului: cu geamuri și patru cai (clasa I), cu geamuri și doi cai (clasa a II-a), fără geamuri și tot  cu doi cai (clasa a III-a).

Ce vreți, așa cum spunea cineva, comunismul românesc o fost o sinteză perfectă între I. V.Stalin și I. L. Caragiale.

Anunțuri

3 răspunsuri to “am fost un copil reușit? (7)”

  1. Frumos… Şi eu m-am născut în Braşov, prin ’79, şi am nostalgii.

  2. Continua cu aceste frumoase amintiri. Si eu am copilarit pe str.De Mijloc la doi pasi de Bartha sub Dealul cetatii. O tempora ! Peste ani, nr vom intalni,poetul si colegul lui la Liceul Cimitir AS.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: