din moartea lui siegfried

PROLOG LA NÜRNBERG.

.                                                        

    E 15 octombrie 1946, ora 20,3O.

   Stăbatem  un coridor lung şi destul de întunecos, mărginit de o parte şi alta de nişte uşi metalice cu vizete. 11 dintre aceste uşi au deasupra lor nişte becuri electrice chioare. Aici sunt celulele celor 11 condamnaţi la moarte care urmează să fie duşi la spânzurătoare peste câteva ore.

    Ce e mai la îndemână acum decît să ne uităm pe vizete?

    Te-ai aştepta să-i găseşti pe aceşti 11 bărbaţi, care imediat după miezul nopţii se vor afla în faţa călăului, săvârşind cine ştie ce gesturi extraordinare sau, mă rog, oricum, să aibă un comportament mai ieşit din comun, amintind poate de o dramă wagneriană, dar ceea ce se întâmplă în fiecare celulă e de  fapt de o deconcertantă banalitate.

   Mareşalul Wilhelm Keitel îşi face patul cu meticulozitate, iar gesturile sale îl trădează pe militarul învăţat cu ordinea şi cu disciplina. Cearşaful este perfect întins, pătura impecabil împăturită.

    Joachim von Ribbentrop stă de vorbă cu un preot catolic, care, iată, tocmai îi întinde un crucifix de care fostul ministru de externe al Reich-ului îşi apropie buzele.

    Generalul Alfred Jodl, şeful statului-major al lui Hitler, e aşezat la o masă şi scrie. Are în faţă un morman mare de cărţi şi hârtii. Nu-i putem zări faţă, fiindcă e întors cu spatele spre vizetă, dar bănuim că trebuie să aibă o expresie încruntată şi vindicativă.

     Hermann Göring e cel mai preţios dintre trofeele de război ale Aliaţilor. Iritase tribunalul prin atitudinea lui sfidătoare şi cinică, dar acum se pare că doarme, acoperit cu o pătură soldăţească, de sub care nu putem zări decât partea de sus a frunţii sale sale masive, ce, în timpul zilelor de detenţie, căpătase o paloare bolnăviciasă.

    Ex-protectorul Boemiei şi autorul legilor rasiale de la Nürnberg, Wilhelm Frick, e întins şi el sub pătură, dar nu doarme, citeşte ceva.

   Ernst Kaltenbrunner pare captivat de asemenea de lectură, în timp ce responsabilul programului de muncă forţată al Reichului, Fritz Sauckel dă nişte semne evidente de nervozitate. Măsoară celula de la un capăt la altul cu nişte paşi agitaţ.i iar pe faţa lui trasă se pot citi semnele fricii.

   Nu acelaşi lucru l-am putea spune despre Streicher. Năbădăiosul director al lui Der Stürmer doarme şi chiar ni se pare că din celula lui se poate percepe un sforăit gros. Doctorul Rosenberg doarme şi el. Frank e aşezat pe marginea patului şi fumează, cât se poate de liniştit, o ţigară de foi.

  În  sfârşit, pe Arthur Seiss- Inquart îl vedem că se spală pe dinţi, cu mişcările calme ale unui om ce se pregăteşte pentru orele de birou. Marele arhitect al Anschluss-ului a avut probleme mereu cu dantura şi nu doreşte probabil să-i pută gura pe eşafod.

 

     Nici nu ne-am desprins însă bine ochiul de cea de a unsprezecea vizetă că se aude o bătaie de gong şi  coridorul se întunecă brusc, căci a venit ora stingerii, iar condamnaţii sunt invitaţi la câteva ceasuri de somn.

   Poate că aţi fi curioşi să aflaţi dacă aceştia au un somn liniştit sau un somn agitat, dacă visează şi ce anume visează, însă eu am alte intenţii. Vreau să vă povestesc despre discuţiile din sala de deliberare a tribunalului, unde am fost prezent în câteva rânduri (nimic nu este cu neputinţă pentru un născăcitor de istorii), nu foarte des, e adevărat, întrucât dialogurile acelea interminabile, pline de termeni juridici, din care eu nu pricepeam nici o iotă, mi s-au părut de la bun început extrem de plictisitoare

  Am băgat totuşi de seamă că cel mai înverşunat dintre toţi era judecătorul sovietic. Poate că pentru colegii lui de magistratură, această asprime era justificată de pierderile uriaşe suferite în acest război de Uniunea Sovietică precum şi de crimele monstruoase săvârşite acolo de nemţi. Noi ştim însă mai mult decât puteau să ştie pe atunci reprezentanţii Naţiunilor Aliate, ştim că Iona Nivicenko era în general un om foarte sever, pentru care singura pedeapsă prevăzută de codul penal ce se cuvenea rostită la sfârşitul unui proces era moartea. Avusese de altfel ocazia să-şi exerseze din plin această severitate, făcând parte, şi nu o singură dată,  din completul tribunalelor instituite de Iosif  Vissarionovici  Stalin pentru judecarea unor pretinse crime politice.

   Atunci când judecătorul francez, un domn cu o alură aristocratică, pe nume Henri Donnedieu de Vabre a propus ca Jodl şi Keitel să fie executaţi prin împuşcare, Nivicenko

s-a împotrivit cu tărie. Susţinea că aceştia încălcaseră etica militară şi nu au dreptul la o moarte oarecum onorabilă: trebuie să fie spânzuraţi ca nişte fiare turbate.

   Dar destul cu consideraţiile despre acest personaj, care apare acum pentru prima şi ultima dată pe parcursul istoriei noastre,  mai ales că gongul bate din nou becurile se aprind iar şi, uitându-mă la ceas ,constat că s-a făcut deja ora 23, 30.

   Acum condamnaţii, buimaci încă de somn, cu feţele răvăşite, căci se afă la un singur pas de laţul spânzurătorii, sunt conduşi într-o sală de mese improvizată. Aici urmează să se desfăşoare „gustarea călăului” şi fiecare din cei unsprezece bărbaţi va primi, înainte de execuţie, o porţie mare de wurşti.  

   Dintr-o dată însă observ că între gardieni s-a stârnit o mare agitaţie. Sunt chemaţi de urgenţă medicul şi directorul  închisorii, care pătrund foarte grăbiţi în celula lui Göring, unde zăbovesc vreo zece minute. Îl văd apoi pe director intrând în sala de mese şi anunţându-i pe condamnaţi, cu o voce ce se doreşte neutră, că fostul mareşal al Reich-ului înghiţise o capsulă cu cianură pe care a reuşit s-o ascundă din timp sub capacul wc-ului. Atunci, ca azvârliţi de forţa unui resort, cei zece candidaţi la spânzuratoare sar în picioare. Şi rămân multă vreme aşa, ţepeni şi drepţi, cu ochii lăsaţi în pământ. Doar Keitel şi Jodl ţin frunţile sus  şi salută milităreşte.

 

    Dacă ieşi (aşa cum facem și noi în momentul acesta) din clădirea sumbră a închisorii, o alee  te va conduce către o clădire mare de cărămidă din fundul grădinii: e sala de sport a penitenciarului, unde, cu doar trei zile în urmă, se desfăşurase un meci de baschet între gardienii americani.

   Acum panourile au fost însă demontate şi în locul lor au fost înălţate trei eşafoduri.La picioarele a două dintre aceste construcţii sinistre sunt depozitate mai multe glugi negre şi legători. Al treilea eşafod a fost ridicat doar din spirit de prevedere; dacă se întâmplă, Doamne fereşte, ca trapa uneia dintre celelalte spânzurători să nu funcţioneze?

   N-am mai fost niciodată într-un asemenea loc, nu ne-am dorit niciodată să asistăm la o execuţie, dar iţele încurcate ale unei simple poveşti te pot duce adesea exact unde te-ai aştepta mai puţin.

   Şi din moment ce ne aflăm totuşi aici, începem să cercetăm cu o curiozitate bolnăvicioasă, cele trei eşafoduri. Au mai bine de trei metri, sunt vopsite (nu ne dăm seama prea bine, deşi sala e puternic luminată de reflectoare) fie într-un verde foarte închis, fie în negru, iar ca să ajungi pe platformă ai de urcat o scară cu douăsprezece trepte, destul de abruptă.

   Călăul s-a prezentat conştiincios la datorie cu mult înainte de execuţie. Are şi el emoţii, pentru că nu este un profesionist şi va declanşa pentru prima dată în viaţa lui trapa unei spânzurători. E e un bărbat de vreo treizeci de ani, destul de scund şi bondoc, trăsăturile lui pronunţate trădează o oarecare grosolănie. Se numeşte John C. Wood, iar în viaţa de toate zilele are grad de sergent în armata americană. S-a oferit voluntar pentru această sarcină, din ură faţă de nazism, după ce călăul oficial al Reich-ului, Johann Reinhard, a refuzat să execute sentinţa, binevoind totuşi să dirijeze construcţia spânzurătorilor şi să-i ofere americanului cîteva indicaţii sumare.

   Încet-încet încep să apară şi oficialităţile. Comisia de Control e reprezentată de patru

generali, care îşi ocupă locurile cam stânjeniţi şi încearcă să înfiripe o conversaţie, pălăvrăgind despre tot felul de fleacuri, ca şi cum ar dori să facă abstracţiune de faptul că se află într-o sală de execuţie. Numai generalul sovietic rămâne înţepenit într-o totală muţenie  Asta nu doar pentru că ştie să vorbească numai ruseşte (la nevoie ar putea să recurgă la serviciile interpreţilor, care, iată şi-au făcut şi ei aparţia), ci pentru că simte că nu are nimic de vorbit cu aceşti capitalişti îngâmfaţi şi pentru că, de când îşi pierduse toată familia în  Leningradul supus  unei cumplite blocade de către fascişti, generalul cu pricina devenise un om foarte ursuz.

     La patru sau cinci metri de spânzurători sunt aşezate scaunele ziariştilor. Aceştia sunt admişi în sală mai târziu decât  oficialităţile şi nu se poate să nu-l remarcăm printre ei pe reporterul american Kingsbury Smith, cel care va fotografia cadavrele condamnaţilor

şi va face o relatare amănunţită a execuţiei. De altfel pe acest american de bună-credinţă, total devotat ideii de adevăr (motiv pentru care îşi şi alesese profesiunea de jurnalist) veţi avea prilejul să-l reîntâlniţi la un moment dat în paginile istorisirii de faţă.

.      Între timp însă ultimele pregătiri în vederea execuţiei s-au terminat, călăul  John C. Wood a ajuns, după repetate încercări, la concluzia că trapele merg impecabil, iar ceasul arată ora 1,11, aşadar s-a făcut demult 16 octombrie.

   Primul care intră în sală e Ribbentrop.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: