din moartea lui siegfried

Chelnerul a mai adus un platou cu mâncare, pe care grăsanul o adulmecă de câteva ori, ca un dulău mare şi roşcovan. Trece de câteva ori cu furculiţa pe deasupra bucăţilor uriaşe de carne, efectuând parcă nişte pase magnetice, apoi, cu o mişcare precipitată, apucă în mână cuţitul ca şi cum ar apuca un satâr.

Nu mănâncă cu lăcomie, mănâncă cu disperare, cramponându-se de fiecare îmbucătură, de parcă mâncatul i-ar potoli frica de gol, un gol pe care îl poartă nu doar în stomac şi în intestine, ci şi în miezul fiecărei celule, corpul său funcţionând ca o enormă şi hârbuită pompă aspiratoare, astfel încât am impresia că mesele şi scaunele, perdelele groase de catifea ca şi pereţii cu decoraţii de stuc sunt pe punctul să alunece în gâtleju-i vorace şi mă simt eu însumi aspirat, supt, prins între fălcile lui nesătule ca între angrenajele unui concasor care mă transformă într-o pastă călâie şi lipicioasă, într-un terci gros, într-un amestec oribil de carne şi de salivă.

Strâng cu înverşunare de sticla monoclului, neputând să-mi dezlipesc privirea de la masa vecină.

Acum mişcările rotofeiului au devenit mai lente, au ceva din unduirile unui boa constrictor ce se pregăteşte să-şi facă siesta. Furculiţa ezită în aer înainte de a apuca bucata de carne şi în drumul ei către gură are nişte linii şerpuite de arabesc. Apoi dintr-o dată alunecă dintre degetele grăsanului şi se izbeşte zăngănind de marginea farfuriei. Sala goală a restaurantului amplifică sunetul ca o cutie de rezonanţă. Îl percep detunându-mi în creier cu violenţa unei explozii, în timp ce mă uit la gesturile, filmate parcă cu încetinitorul, ale tovarăşului meu de local. Timpul pare să se fi dilatat brusc, furculiţa pluteşte parcă prin aer minute în şir înainte să se lovească de farfurie, iar mişcările grasului se descompun în mici secvenţe între care se insinuează stranii goluri de timp, rupturi şi sincope, care se prelungesc tot mai mult, încetinind nefiresc trecerea fiecărei secunde. Îl văd dându-şi capul pe spate, deschizând gura ca un peşte tocmai înhăţat în năvod şi bătând din pleoape neputincios, îl aud horcăind de câteva ori, în timp ce mîinile lui flutură prin aer ca aripile unei gâşte enorme. Apoi se prăbuşeşte cu scaun cu tot, trăgând după dânsul faţa de masă ticsită cu platouri şi farfurii.

 

4

 

Au trecut parcă sute de ani de când degetele Danutei mi-au electrocutat mâinile.

Şi iată-mă în acest restaurant pustiu, unde moartea grăsanului a stârnit un uriaş du-te-vino. Cei doi chelneri se agită în jurul cadavrului, schiţând cu stângăcie nişte mişcări de prim-ajutor. Unul din ei scoate o oglinjoară din buzunar şi o lipeşte de buzele vinete ale rotofeiului, apoi începe să turuie agitat. Celălalt aduce de undeva o  lumânare pe care o aprinde, o pune într-un pahar  şi o depune pe duşumea lângă picioarele mortului. O femeie grasă (probabil bucătăreasa) se strecoară şi ea printre mese, cercetează cadavrul, apoi îi şopteşte ceva la ureche chelnerului bătrân, care se scotoceşte în buzunarele smockingului slinos şi îi întinde pe urmă femeii două monede. Aceasta îngenunchează greoi, închide ochii mortului, îi aşază pe pleoape monedele, îşi face de mai multe ori semnul crucii, apoi  scoate o mârâitură de nemulţumire şi deplasează lumânarea cu câţiva centimetri.

Mi se pare că desluşesc cum degetele ei roşii şi groase se strecoară în buzunarul grăsanului.

A apărut de undeva şi un motan galben şi slab, care se învărteşte cu nepăsare de cîteva ori în jurul mortului, apoi începe să adulmece resturile de mâncare împrăştiate pe duşumea.

Se aude limpede sfârâitul lumânării de seu.

Bucătăreasa se uită la mine şi-mi face dintr-odată cu ochiul. Faţa ei măslinie se contorsionează într-un zâmbet  viclean, sugerând că între noi ar exista un fel de complicitate.

Simt din nou frica năpădindu-mă ca o transpiraţie rece.

Mi-e frică pentru propria mea siguranţă, frică pentru viaţa Danutei, iar mirosul înţepător de evreu mi se furişează iarăşi în nări, paralizându-mă-n faţa paharului cu coniac, pe care chelnerul cu faţa ca o smochină mi-l umple din nou.

Motanul scotoceşte cu lăcomie printre rămăşiţele de mâncare.

Cei doi ospătari acoperă corpul grăsanului cu o faţă de masă. Bucătăreasa s-a aşezat la căpătâiul mortului şi începe să bâiguie ceva ce aduce a rugăciune. Pe urmă scoate din buzunarul halatului o cărţulie ferfeniţită. Citeşte cu o voce groasă şi tărăgănată, făcându-şi din când în când nişte cruci cuvioase. Dintr-o dată, motanul se urcă dintr-un salt în poalele ei, se încolăceşte şi începe să toarcă, în vreme ce ospătarii s-au retras într-un colţ şi par să se sfătuiască, făcând nişte mutre îngrijorate. Din bălmăjeala lor înţeleg doar cuvântuş poliţie, pe care îl repetă din când în când arătând cu degetul în direcţia mea.

Sticla de Courvoisier a fost lăsată pe masă. Golesc unul după altul două pahare dintr-o singură înghiţitură.

Vocea groasă a bucătăresei, care seamănă cu torsul unui motan galben şi slab, acţionează asupra nervilor mei ca un sedativ.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: