dan perșa

 

Puteam lesne descoperi, în romanele mai

vechi ale lui Dan Perşa, dincolo de

ingeniozitatea jocurilor intertextuale şi de

viziunea sceptic-dezabuzată a unui spirit

eminamente postmodern, care deconstruieşte, cu

o remarcabilă vervă parodică, locurile comune ale

„literaturii”, un nihilism de esenţă, legat de

nimicirea lumii prin scrierea ei. Astfel încât, în

spatele paginii de roman, se ghicea rictusul unei

fiinţe demonice, care orchestra simfonia

apocalipsei universale, a lucrurilor, dar mai cu

seamă a semnelor, propunându-ne scenarii

eschatologice pe al căror parcurs terificul şi

grotescul, catastrofa cosmică şi reflexul ei în

caricatură şi parodie reuşeau să se suprapună şi să

convieţuiască.

Nu la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte

ultimul roman al prozatorului, Cărţile vieţii, în

care mişcarea este de epos, are acea solemnitate a

marilor fluvii a căror imagine revine obsesiv de la

un capitol la altul, în timp ce destinele omeneşti

se integrează (tot în spiritul epopeicului) în

ţesătura unei fabule metafizice, iar romanul, el

însuşi, nu e decât transcrierea unui text cosmic,

plămădit de imaginaţia unui fictor divin. Aşa se

face că, în locul naraţiunii alerte, care îşi

propunea parcă să reproducă mişcarea precipitată

a unui univers ce goneşte iremediabil spre

catastrofa finală, Dan Perşa preferă de data

aceasta povestirea au ralenti, de-a lungul căreia (în

consonanţă cu ritmul solemn şi cadenţa ritualică

a textului cosmic) gesturile şi viaţa interioară a

personajelor se pulverizează în detalii aproape

pointilistice, în virtutea unei misterioase

„mecanici cuantice” ale cărei principii guvernează

deopotrivă omul şi cosmosul. Iar oamenii şi

evenimentele se percep din perspectiva unui fictor

supra-uman, de undeva de la altitudinea Primului

Cer pe care o ating în final o parte din

personajele cărţii, cu serenitatea olimpiană a unei

retine angelice: „Iar pe pământ, pe un colnic, se

înălţa un foc săltăreţ, iată-l, aidoma focului făcut

de el, de Ştefan, într-o noapte. Şi iată Bucureştii şi

Patriarhia şi-ntr-o odaie un bătrân cu barba

plăviţă, privea în zări, spre foc, cu ochii larg

deschişi. Şi iată turnul; peste parapetul lui

crenelat se prăvălea cascada, aidoma unui punct

suspendat între viitor şi trecut, ce parcă şoptea că

trecutul nu e iremediabil pierdut, ci, aidoma

cascadei, căzând, îşi află alt liman, viitorul. Iată

barcazurile construite şi conduse de el, în chip de

amiral, pe canalele săpate de-a lungul şi de-a latul

moşiei. Şi iată trenul, şuierând în timp ce alerga

peste câmpii. Şi iată Dâmbul Murelor, Colnicul

Vătafului, Gorganul Găinii, Măgura Dulce, Colina

Zdrenţărosului, Movila Galbenă, Culmişul

Pahonţului, Greabănul Tânguirii, Piscanul

Prisăcarului. şi iat-o pe Lucia cum aleargă prin

curtea conacului şi intră în odaia casei bătrâneşti

sub grinzile negre şi cu ascunzişuri misterioase şi,

aşezându-se pe pat, cu mâinile împreunate în

poală, plânge încetişor, fără hohote, doar

suspinând”. şi poate că tocmai în acest pasaj final

se găseşte şi „cheia” romanului lui Dan Perşa,

care, înainte de a fi o colecţie de „vieţi paralele”

şi un amestec bine dozat de istorie reală şi

apocrifă, este o meditaţie despre rosturile mai

adînci ale faptului de a povesti, ridicat la

demnitatea actelor omeneşti esenţiale, de vreme

ce se dezvăluie ca o cale spre mântuire. Căci, din

perspectiva prozatorului, paradisul nu le este

accesibil decât „pneumaticilor”, adică acelora care

n-au rîvnit niciodată la bunuri sau puteri

pământeşti: artistul-povestaş (Ştefan Cantacuzino),

îndrăgostitul (Matei ghinărar) şi (ca în parabola

povestită odinioară de Marmeladov lui Rodion

Romanovici Raskolnikov) beţivul pentru care

combustia în „şpriţul ofiţeresc” e un exerciţiu de

asceză şi umilinţă. La celălalt pod al umanităţii

care mişună prin paginile lui Dan Perşa se află

„somaticii”, chinuiţi de fascinaţia puterii

mundane, ale căror chipuri şi biografii scriitorul

le împrumută din istoria valahă a sutei a

şaptesprezecea. Aceştia devin actanţii unui soi de

satiricon politic ce îşi propune să ilustreze

paradoxurile unei puteri care nu se află niciodată

la cel care o deţine în aparenţă, iar complicatele

cabale de curte, nu fără atestare documentară, fac

inteligibil şahul orb al istoriei, în care perdanţii şi

cîştigătorii se confundă în cele din urmă. Din cele

spuse aici, nu trebuie să se înţeleagă însă că Dan

Perşa ar fi un „documentarist”, preocupat să

readucă în actualitate pagini uitate de cronică;

Informaţia istorică este pentru el doar „materia

brută” a unei prodigioase imaginaţii epice care

remozaichează după bunul ei plac filmul

trecutului, transformând figuri cvasi-anonime ca

Ştefan Cantacuzino în personalităţi emblematice,

demitizând până la caricatural „icoanele” istoriei,

aşa cum se întâmplă în cazul lui Constantin

Brâncoveanu şi amestecând cu subtilitate istoria

cu literatura. Deoarece sugestiile intertextuale se

găsesc aici la ele acasă, iar sub carapacea de

carton a personajelor din Cărţile vieţii putem

desluşi fizioinomii bine cunoscute: Ştefan

Cantacuzino e o caricatură ingenuă a titanilor

renascentişi, stolnicul Constantin (care pare să

domine şi să dirijeze, el singur, din umbră cadrilul

burlesc al puterii) păstrează tot timpul un rânjet

mefistofelic, Brâncoveanu e un fel de Falstaff

sanguinar, perechea aga Bălăceanu – Mateiu

ghinărar reprezintă versiunea dâmboviţeană a

cuplului Don Quijote – Sancho Panza etc.

Asemenea jocuri intertextuale nu sunt însă, în

cazul lui Dan Perşa, nici pur ludice şi nici

gratuite: cu ajutorul lor, romancierul izbuteşte să

pună semnul unei depline egalităţi între istorie şi

literatură, demonstrînd că totul, dar absolut totul,

e numai poveste. Iar lumea, cu oamenii şi cu

destinele lor, opera unui povestaş divin care

compune, recurgând la inepuizabile energii

creative, cărţile vieţilor şi ale morţilor noastre, căci

a fi nu înseamnă de fapt decât a fi povestit.

Acesta pare a fi tâlcul mai profund al romanului

lui Dan Perşa, pe care scriitorul îl diseminează în

savuroase pagini de istorie levantină, care vizează

cea mai înaltă performanţă stilistică. Fără a

arhaiza excesiv, autorul scrie colorat, adeseori cu

umor, dovedindu-se perfect stăpân pe mijloacele

sale şi realizând un roman cu adevărat exemplar

şi din punctul de vedere al scriiturii.

Odată cu Cărţile vieţii, el ne dă certitudinea

unui prozator de mare calibru, care stăpâneşte

aproape la perfecţiune lecţia ficţiunii

postmoderniste.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: