george

Yoyo, micul roman al lui George Vasilievici (Editura Tomis, 2008) împinge, la fel ca Nevoi speciale de Dan Sociu, Pizdeţ de Alexandru Vakulovski sau, într-o oarecare măsură, Soni de Andrei Ruse, formula naraţiunii autobiografiste către zonele cele mai insane ale underground-ului, investigând, cu o dureroasă luciditate, infernul drogurilor şi al drogaţilor. Structurată secvenţial, din episoade legate prin prezenţa ca protagonist sau ca martor a aceluiaşi personaj în care putem bănui un alter ego al scriitorului, cartea lui Vasilievici se înfăţişează ca o mixtură de scene veriste şi pasaje poetice, de „conectări la real” (unul indezirabil, provocator de replieri şi angoase) şi evaziuni în lumea evanescentă a amfetaminelor, transcrie „tablouri de gen”, portrete conturate cu o linie sigură, stări de semi-delir şi de disconfort psihic, luând câteodată de-a dreptul forma poemului: „Ei fac dragoste prin mine. În mine. Pe stern. Să păstrăm proporţiile.Deci mâinile la spate/Faţa la perete./Stinge ţigara/Închide butelia./ Strânge robinetele./Vecinul de sus?/Bate în ţeavă./Să nu se audă nici musca./Privirea spre cer./Tavanul este bogat în substanţe./Acolo răsare soarele./Sub el creşte iarba./Izvoarele line anticipează invenţia oglinzilor./Priveşte-le./Le privesc./Sunt o oglindă uitându-se în oglindă./Ba nu,eu sunt”. Plecând de aici, Yoyo mărturiseşte despre tribulaţiile unei fiinţe problematice, dedublate, de o oripilantă precaritate ontologică, pendulând dramatic între tentaţia drogului şi dorinţa unei existenţe „normale”, măcinate mărunt şi insidios de colţii unui demon lăuntric, care o manipulează ca pe o marionetă. Tocmai către această dedublare trimite s-ar părea şi titlul romanului (Yoyo – Eueu), care sugerează, pe de o parte, raporturile dramatice dintre un ego şi un alter ego, iar, pe de altă, prin jucăria la care face referinţă, evocă simultan tocmai ideea de manipulare.Relaţia cu dublul se constituie astfel  în principalul resort al unei drame care sfârşeşte în cea mai abjectă excremenţialitate, dar această degradare superlativă creează însă, în mod cu totul paradoxal, o stranie solidaritate între refuzaţii existenţei, dezechilibraţi fără doar şi poate, dar niciun moment inumani. Aşa se întâmplă bunăoară în finalul romanului între eroul principal şi fetiţa retardată, căreia nemaiputând să-i ofere ( în schimbul drogurilor luate de la farmacie), ca de obicei, ciocolată, îi va dărui, într-un amestec de mizerabilism atroce şi de candoare….excremente: „- Iartă-mă Maria.Te rog să mă ierţi. Te iubesc, Maria. Mâna ei îmi freacă capul ca o batistă rece. Mă ridic şi îmi şterg lacrimile cu dosul palmei. O privesc în ochi. Buzele noastre se ating pentru prima dată. Limba mea se încolăceşte în jurul limbii ei. Gingiile ni se zdrobesc una de alta. O privesc în ochi. Acolo e senin. Arunc cutia. Îmi scot cu limba căcatul dintre dinţi şi îl plimb prin gură. Apoi îl înghit cu poftă. Râd cel mai tare”.  Nu avem nicidecum de a face, aşa cum ar crede cititorul grăbit cu o scenă erotică, tratată în registrul teratologicului, ci cu o secvenţă de autosupliciu, pe parcursul căreia eroul lui Vasilivieci încearcă să atingă, la modul dostoievskian, umilinţa superlativă. Căci, păstrând fireşte proporţiile, în acest episod sunt sedimentate reminiscenţe din Demonii, unde nu actul sinucigaş, ci modul în care se concretizează acesta (Stavroghin alege aceeaşi formă de moarte ca şi Matrioşa – spânzurarea, destul de neobişnuită pentru un nobil rus, care avea mereu revolverul la dispoziţie) dobândeşte semnificaţii speciale, concretizându-se în remuşcare, dar mai ales autoumilinţă. Şi tocmai acest final proiectează asupra protagonistului din Yoyo prestanţa unei opţiuni metafizice: el nu este un simplu consumator de amfetamine, ci o fiinţă anxioasă şi paradoxală, neînstare să descopere noima propriei sale existenţe, oripilată de absurdul pe care îl descoperă pretutindeni şi pe care încearcă să-l sfideze la modul bufon. Nu vreau să spun însă, pornind de la aceste asociaţii, că personajul este o copie la scară redusă a posedaţilor din romanele scriitorului rus, ci mai degrabă un soi de mixtum compositum, la care se regăsesc nu doar rictusurile unui clovn care transformă ontologicul în obiectul deriziunii burleşti, ci şi resursele sufleteşti ale „sfinţilor” din familia lui Alioşa Karamazov (dragostea, umilinţa sau compasiunea). Şi tocmai de aceea el nu emană acea răceală paroxistică pe care o putem întâlni la Dan din romanul lui Sociu, ale cărui fibre afective par în totalitate mortificate, ci îşi păstrează (în parte cel puţin) resursele de a empatiza cu semenii şi cu suferinţele lor. Aşa se întâmplă bunăoară în povestea lui Dili, care se constituie într-unul din cele mai impresionante secvenţe ale romanului, vădind capacitatea scriitorului de a nu rămâne nicio clipă indiferent la nefericirile celorlaţi, la nedreptate şi violenţă. Şi aşa se întâmplă şi în multe alte pagini ale cărţii, care are într-un fel configuraţia unui „decameron” pe al cărui parcurs istoria  protagonistului se intersectează mereu cu poveştile altora, căci  Vasilievici e mai mult un povestitor decât un romancier, fără ca aceasta să afecteze ceva din miza estetică a textului său. Dar mai mult decât orice, Yoyo este testamentul poetului constănţean, care spune ceva esenţial despre drama care l-a măcinat şi l-a împins în cele din urmă către gestul fatal. Oricum, o spun cu tristeţe, el ar fi meritat din partea noastră mai multă dragoste şi mai multă înţelegere.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: