despre darie

  Sub semnul experimentului

 

Relativul dezgheţ cultural de după 1960 (cel care a permis  cristalizarea unei literaturi experimentaliste cu modelul în anvangardele interbelice) l-a găsit pregătit pe scriitorul braşovean  Darie Magheru pentru experierea unor noi registre ale poeticului şi ale literaturii    Momentul de cotitură îl constituie volumul Caprichos (Editura Albatros, 1970), în care, chiar dacă mai vechile teme persistă, discursul poetic capătă o nouă fizionomie, mulându-se perfect peste personalitatea stranie a poetului, care nu înceta să contrarieze prin gesturile lui pline de truculenţă. Un vocabular violent neologistic, puneri în pagină cu totul neobişnuite, care au câteodată aerul caligramelor apollineriene, o poetică a rupturilor, sintactice şi semantice, prin care poemul e spulberat permanent în secvenţe mai curând disonante, ce problematizează dramatic ideea de operă, întrebuinţarea în exces a unor semne de punctuaţie (linii de pauză, paranteze, semne de exclamare) sunt doar câteva dintre elementele de recuzită ale acestei poezii ostentative, histrionice, în care existenţa este teatralizată în spiritul unui baroc de substanţă. Totul e excesiv, voit excesiv, ridicat la o scară halucinantă şi în acelaşi timp supus deriziunii ironice, căci – printr-un ingenios joc al parantezelor şi al semnelor de exclamare – poemul se tranformă adesea în propriul său comentariu, din spatele gesturilor patetice mijeşte grimasa bufonului, poezia se converteşte în antipoezie. Este exact aspectul ce le-a scăpat puţinilor comentatori ai volumului, care au asimilat în general poezia din Caprichos neoexpresionismului  (cuvânt la modă în epocă), eroare pardonabilă de altminteri, căci critica momentului era încă tributară modelelor ilustre din interbelic şi puţin pregătită să asimileze anti-poeticul. O mai justă percepţie asupra poeziei lui Darie Magheru ar fi fost totuşi posibilă dacă exegeţii autorului ar fi luat în serios micul roman cărămida cu mâner sau moartea personală a tovarăşului state broajbă  – publicat în foileton de revista Astra în mai multe numere din 1967. Subintitulată „neo-antiroman povestit”, cartea (despre care am vorbit pe larg într-o cronică anterioară) constituie fără doar şi poate unul din experimentele cele mai radicale ale momentului, care arunca în derizoriu ideea de literatură recurgând la mijloacele umorului negru, ale grotescului şi caricaturii. Poveste a unei umanităţi gregare, aflate într-o permanentă stare de torpoare etilică, textul lui Darie Magheru (care porneşte de la o intrigă vag poliţistă) deconstruieşte, cu o vervă satirică superlativă, toate locurile comune ale naraţiunii de tip recherche,  promovate în context românesc de moda Noului Roman Francez , dar, mai ales, deconstruieşte însăşi ideea de naraţiune. Căci – contaminată parcă de delirul etilic al personajelor – vocea narativă nu face aici altceva decât să-şi etaleze ostentativ propria neputinţă de a povesti, printr-un joc al divagaţiilor şi al parantezelor care bruiază permanent povestirea, făcând-o să se risipească în crâmpeie incoerente, ce se alcătuiesc şi se dezalcătuiesc după metoda caleidoscopului.. Aceeaşi febră a experimentului se regseşte şi în teatrul lui Darie Magheru (Forum Traiani, Editura Arania) pe care  doar o lectură superficială l-ar  putea situa în  spaţiul dramaturgiei istorice, cu apăsată patină ideologică,  promovată şi încurajată în epocă de politrucii regimului ceauşist. Dacă în piesele lui Darie este prezent şi un cert filon patiotic, el nu are câtuşi de puţin un caracter conjunctural şi ţine de fibra intimă a personaităţii paradoxale a scriitorului. Iar cea mai bună dovadă a faptului că   “naţionalismul” lui Magheru nu era nicidecum unul “pe linie” este faptul că aceste piese (publicate postum în 1997 şi reprezentate –  doar tragicul domn ion al cămilelor – cu prilegul unor spectacole experimentale prin osârdia actorului George Gridănuşu) au rămas până astăzi cvasi-necunoscute. Şi totuşi originalitatea textelor sale dramatice este incontestabilă: alegându-şi drept protagonişti personalităţi istorice ca Decebal, Horea, Ion Vodă sau Vlad Ţepes.autorul elaborează parabole filosofice care dobândesc aspectul unor uriaşe tablouri votive, de o cautată  stridenţă şi luxurianţă, unde totul, de la discusul dramatic la recuzită, funţionează după principiul “simţului enorm” şi “văzului monstrous”. Tema comună a pieselor lui Darie Magheru este aceea a personalităţii creatoare ce se confruntă cu absurdul istoriei şi încearcă în zadar să supună forţele iraţionale ale acesteia prin auto-asumare eroică şi jertfă de sine, motiv pentru care personajele sale capătă tot mai mult fizionomia omului absurd, iar eroul se converteşte în cele din urmă într-un măscărici pe jumătate tragic, pe jumătate burlesc,

al istoriei. Momentul de climax al acestei perspective dezabuzate, în care putem recunoaşte fertile influenţe camusiene (căci înainte de a fi “patriotic” teatrul lui Darie este unul existenţialist) este atins în suavul vlad, unde recurgînd la resusele umorului negru, ale absurduluii şi ale farsei sinistre, dramaturgul reuşeşte să facă din Ţepeş un soi de Caligula autohton, perfect conştient de inutilitatea cruzimilor sale (“ ni s-a dovedit …că nu foloseşe la nimic cruzimea) şi un estet al crimei – nu lipsit de tragism, care pendulează între grandoare şi bufonadă, reuşind să fie simultan erou şi bufon.. Dintre personajele lui Magheru, “suavul vlad” a privit cel ma adânc în neantul istoriei şi de aceea, este şi cel mai puternic şi cel ma convingător, a încercat să urnească roata istoriei şi n-a izbutit decât să ucidă totul în jurul său, domneşte peste o mulţime terifică de schelete şi cadavre în descompunere, a vrut să fie erou şi n-a reuşit să fie decât călău (de altfel în finalul piesei face schimb de identitate cu gâdele curţii) spiritul justiţiar i s-a transformat într-o fixaţie sanguinară, poartă toate semnele unei singurătăţi şi ale unei disperări superlative. Acest personaj unic în felul său în toată dramaturgia românească ar merita să fie cel puţin la fel de cunoscut ca şi Iona  al lui Sorescu, dar din păcate nu se în întâmplă aşa.. Teatrul postum al lui Darie Magheru.este ignorat până şi de un istoric literar extrem de documentat ca Mircea Ghiţulescu.

Anunțuri

Un răspuns to “despre darie”

  1. Prin anii ’80 ţin minte că a apărut o antologie de texte satirice de cea mai bună calitate în care se regăseau autori de la Ion Băieşu, Teodor Mazilu, Cornel Udrea, Radu Cosaşu la Woody Allen ş.a., dar sinceră să fiu nu ţineam minte numele autorului textului care dăduse titlul volumului. Aşa încât vă mulţumesc pentru această consistentă aducere aminte, cu atât mai mult cu cât cartea respectivă ne-a înveselit multe ore de lectură în grup.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: