darie (2)

                     

                                Un Daniil Harms de Braşov 

 

     O ciudată lipsă de receptivitate din partea criticii continuă să plaseze într-un con de penumbră opera scriitorului braşovean Darie Magheru (1923-1983). Publicate în mare parte postum, prin strădania Editurii Arania, scrierile sale au trecut aproape neobservate de către comentatorii fenomenului literar  –  cu excepţia profesorului Romul Munteanu, care i-a consacrat un articol elogios romanului nemuritorul în solitudine şi durerea. O mai justă percepţie asupra poeziei, prozei şi dramaturgiei lui Darie Magheru ar fi fost totuşi posibilă dacă destul de puţini exegeţi ai autorului ar fi luat în serios micul roman cărămida cu mâner sau moartea personală a tovarăşului state broajbă  – publicat în foileton de revista Astra în mai multe numere din 1967 şi reeditat de editura braşoveană Arania în 2006.  Subintitulată „neo-antiroman povestit”, cartea constituie fără doar şi poate unul din experimentele cele mai radicale ale momentului, e opera unui autor din familia spirituală a lui Daniil Harms ce arunca în derizoriu ideea de literatură recurgând la toate  mijloacele umorului negru, ale grotescului şi caricaturii,  pe care ciudăţenia “punerilor în pagină” le amplifică până la cote superlative: “state broajbă era_ipso facto _ poştaş. încercase cu ani în urmă şi alte meserii, dar fără vreun rezultat care să-l convingă _cât de cât _ de seriozitatea lor. fusese, imediat după ce a pierdut şi el războiul _ ne gândim la războiul din rusia! _ o bucată de vreme, între opt dinineaţa şi opt seara, invalid! Avea o mână moale şi o pleoapă căzută. cea stângă!… cu toate că, dacă ne gândim bine, e vorba de dreapta!…şi totuşi stânga trebe să fi fost!…pentru că era calculată opus mîinii care îi atîrna de-a lungul unei vipuşti imaginare, urmărindu-se iluzia de infirmitate pe două planuri. mai bine zis: bilaterală prin opoziţie”. Populată de asemenea prezenţe, care au fizionomia marionetelor urmuziene, şi depănând  povestea unei umanităţi gregare, aflate într-o permanentă stare de torpoare etilică, textul lui Darie Magheru (care porneşte de la o intrigă vag poliţistă) deconstruieşte, cu o inepuizabilă vervă satirică, toate locurile comune ale naraţiunii de tip recherche, promovate în contextul românesc al epocii de moda Noului Roman Francez , dar, mai ales, deconstruieşte însăşi ideea de naraţiune. Căci – contaminată parcă de delirul etilic al personajelor – vocea narativă nu face aici altceva decât să-şi etaleze ostentativ propria neputinţă de a povesti, printr-un joc al divagaţiilor şi al parantezelor care bruiază permanent povestirea, făcând-o să se risipească în crâmpeie incoerente, ce se alcătuiesc şi se dezalcătuiesc după metoda caleidoscopului. Personajele – la rândul lor – nu mai sunt, aşa cum spuneam, decât nişte marionete cvasi-umanoide, cărora li se refuză până şi darul cuvântului, existenţa lor reducându-se la o succesiune de gesturi groteşti, ce transformă paginile romanului în secvenţe de film mut, în care gagurile sinistre se derulează parcă torenţial. Ipostaze ale omului amputat produs de regimurile politice totalitare, despre care naratorul glosează de alfel pe larg, aceste personaje mărturisesc, nu în mai mică măsură, despre moartea omului, pe care o vor clama corifeii filosofiei post-structuraliste. Iar romanul lui Darie Magheru trebuie privit ca expresia unui nihilism radical, e rezultatul unei viziuni post-umaniste şi nihilocentrice, care se configura tot mai pregnant în literatura şi arta occidentală. Contemporană cu momentul oniric şi cu primele ieşiri la rampă ale Şcolii de la Târgovişte, cărămida cu mâner este astfel una din scrierile cele mai reprezentative ale neoavangardismului românesc de la sfârşitul anilor 60 şi ar merita o atenţie specială din partea criticii literare. Şi, în acelaşi timp, acest anti-roman oferă probabil şi cheia întregii creaţii a scriitorului. Care a pendulat permanent, ca un veritabil spirit baroc, între engano şi desengano, între literatură şi antiliteratură,  şi a interpretat, cu aceeaşi dezinvoltură, partitura artistului blestemat şi pe aceea a măscăriciului ce a privit neantul în ochi şi e convins de lipsa de noimă a tuturor lucrurilor, inclusiv a literaturii, pe care a adulat-o şi detestat-o, şi care  nu merită, poate, decât un hohot sarcastic de râs. Căci din spatele sarabandei de măşti care străbate scrierile lui Darie Magheru ne priveşte o fiinţă paradoxală şi plină de stranietate, care, pe de o parte, e fascinată până la obsesiv de mitul artistului (dovadă poemele dramatice eu, meşterul manole şi pygmalion), iar, pe de altă parte, denunţă cu violenţă minciuna literaturii, pe care o parodiază, reducând-o la derizoriu. Poetul a avut vocaţia măştilor şi a travestiurilor (personajele istorice din poezia sau piesele sale de teatru nu sunt decît proiecţii hiperbolice ale propriilor sale nelinişti) şi, câteodată, s–a ascuns cu atîta abilitate încât nici nu mai ştim unde să-l căutăm. Volumele antume Caprichos (1970), schiţe iconografice (1973) şi guernica (1974)  recurg ades la pretextul istoriei, mai noi sau mai îndepărtate, pentru a vorbi, sub forma parabolei filosofice sau morale, despre cea mai stringentă actualitate. Scrierile postume (poeme inedite, romanul nemuritorul în solitudine şi durerea, poemul dramatic pygmalion, volumul de teatru forum traiani ) aşteaptă încă exegeza atentă a criticii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: