am fost un copil reusit? (7)

Pe Bartha personal voi avea prilejul să-l cunosc ceva mai târziu, atunci când frizeria de pe Aurel Vlaicu a fost transformată în cofetărie. Frizeria asta era unul dintre locurile cele mai nesuferite de pe strada noastră. Se găsea la două-trei case de stația Suburbiu, oarecum vizavi de băcănia lui Pandrea, și aici eram dus, cam o dată la lună, de tata pentru marea ceremonie a tunsului. Deși frizerul, un ungur destul de blajin, mă trata cu multă amabilitatea, instalând special pentru mine pe scaunul mare de frizerie un scâunel, ceremonia asta rămânea un calvar. Cea mai îngrozitoare era mașina electrică de tuns, care scotea un huruit terific ce îți sfredelea creierii și căreia eu îi spuneam pe vremea aceea tractor . Iar mersul la frizer se alătura în mintea mea de copil altor operațiuni neplăcute pe care trebuia să le îndur cu stoicism, cum ar fi tăiatul unghiilor sau spălatul pe cap, ca să nu mai vorbesc de injecții.
Vă puteți imagina ce bucurie a fost pe capul meu când am aflat că frizeria urma să fie desființată, iar în locul ei să se deschidă nici mai mult nici mai puțin decât o coferărie!
Cofetării nu existaseră până atunci decât într-un loc îndepărtat, unde ajungeai numai cu autobuzul (doi sau șapte barat) și care se numea „oraș”. Eu ajungeam acolo de două ori pe lună, în zilele când tata lua leafa.
Se desfășurau și aceste zile de leafă după un scenariu ritualic.Înarmați cu tot felul de plase și de sacoșe, ne înghesuiam (eu, tata și mama) în autobuzul hodorogit și veșnic aglomerat care ne lăsa undeva în apropierea Poștei Centrale, de unde-și ridica tata salariul. Tot pe acolo era și statuia lui Stalin, ce-și întindea brațul viguros de tătuc al popoarelor către Tâmpa, unde numele său fusese inscripționat cu ajutorul unor brăduleți plantați pe la sfârșitul anilor 40, când o parte a pădurii arsese.
După ce tata lua banii, se mergea mai întâi la restaurant. De obicei părinții mei preferau crama Postăvarul de pe strada Republicii, unde se mâncau mici sau fripturi și se consuma un litru de vin. Urma mersul la cofetărie, cu cele două prăjituri la care aveam dreptul în asemenea ocazii festive. Dreptul la înghețată mi s-a refuzar până pe la cinci-șase ani, ca să nu fac – Doamne ferește! – amigdalită.
Începea apoi turul magazinelor: mezelăria de pe Republicii, halele (desființate ulterior și aflate dacă nu mă înșel cam pe locul actualului restaurant Carbul carpatin), alimentara 1 Mai (tot pe Rebublicii, colț cu strada Armata Roșie, astăzi Michael Weiss), librăriile, de unde mama își cumpăra uneori un roman, iar eu căpătam o carte cu poze.,,,Expediția se termina invariabil în Piața Mare (vizavi de teatru, unde e azi magazinul Brașovul) cu mormanele ei uriașe de legume și zarzavaturi, venite parcă din celebrul poem al lui Ilarie Voronica, cu brănenii care vindeau brânză, cu oamenii din Secuime ce negustoreau table mari de slănină presărate din belșug cu boia, cu săsoaicele de la Hărman sau Prejmer care veneau la piață cu dovlecei, gulii, conopide…Cu dugheana unde se vindeau mațe de porc (mama cumpăra mereu mațe ca să prepare cârnați), cu bufetul prăpădit și plini de bețivi, unde se găseau însă niște fripturi excelente, servite pe funduri de lemn…
După asemenea escapade, gustul prăjiturilor îmi rămânea mult timp în papile și așteptam cu nerăbdare să treacă două săptămâni, ca să mă pot înfrupta iar dintr-un cremnșnit sau dintr-o savarină.
Iată însă că acum, prin nu se știe ce capriciu al îngerilor care-i protejează pe copiii dedați cu zaharicalele, vom avea o cofetărie și pe Aurel Vlaicu!
Cred că am fost unul dintre primii ei mușterii.
Imaginați-vă o cameră nu părea mare, cu trei sau patru măsuțe rotunde și cu un galantor tiscit, ca o peșteră a lui Ali Baba, cu tot felul de minunății. amandine, tarte cu fragi, ișlere, ecleruri, rulouri umplute cu spumă de ou, trufe, tort Doboș și de ciocolată, prăjitură trunchi-de-copac, prăjitură spinare-de-cărioară și bineînțeles nelipsitele savarine și cremșnituri…În mijlocul peretelui din mijloc, acolo unde fusese pe vremea defunctei frizerii oglinda în care mă încruntam sub acțiunea ostilă a mașinii de tuns, erau instalate acum niște rafturi pe care tronau cutii cu bomboane, ciocolate mai mari sau mai mici, borcane cu șerbet sau piure de castane, sticle de lichior, care îi făceau cu ochiul maică-mii, mare amatoare de băuturi dulci. Iar peste toate aceste comori sultănea domnul Bartha, a cărui înfățișare îl trăda pe omul dedat plăcerilor gatronomice: chelie, față mare, rotundă și roșie, buze groase și vișinii, pântece uriaș, atât de uriaș încât te mirai cum de-și mai poate găsi pantaloni pe măsură. De altfel am auzit că la beție domnul Bartha avea accese de melancolie pe care le punea pe seama faptului că nu-și mai poate vedea organele sexuale decât în oglindă…
Era ajutat la vânzare de soția lui, care nu-i semăna deloc: o doamnă încă zveltă, cu părul alb ca zăpada și cu o figură foarte distinsă.
Aici am mers mulți ani, aproape zi de zi, parcă în virtutea unui soi de somnambulism: așa cum lunaticii sunt atrași de lună, eu eram atras de mirosul discret de vanilie care plutea mereu prin dugheana lui Bartha. Iar când nu aveam bani de prăjituri (deși cea mai scumpă costa doar doi lei cincizeci) mă mulțumeam cu o ciocolățică sau o acadea de cincizeci de bani…
Dar, vai, unde sunt cofetăriile de odinioară?

Anunțuri

Un răspuns to “am fost un copil reusit? (7)”

  1. Splendide imagini… trebuie sa continui fiindca ai har. succes !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: