poem

Zăpezi meschine flutură barbar
/E iarna care cere socoteală/
Iar noi vorbim în şoaptă într-un bar
În care totu-i mort de oboseală

Şi ochii dumitale doar sunt vii
Fireşte că n-am fost în toată firea
Pământul este mic cât un taxi
Şi mare este numai despărţirea

Ca ultima carafă de rachiu
Ce n-o putem atinge nici sorbi-o
Îmi taie jugularele zbanghiu
Sărutul dumitale de adio

Vitrinele au prins parcă gheţuş
Se face iarăşi cald sub şalu-ţi moale
Năluca unui mare pescăruş
Învineţeşte tâmpla dumitale

Iar sângele-n plămâni devine cnut
Ai mîini şi ai mănuşi de promoroacă
Şi-n degetele moi un plâns tăcut
De lujer de femeie care pleacă

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: