din moartea lui siegfried

Cântul IV

NECAZURILE UNUI COMISAR DE POLIŢIE

Comisarul de poliţie Mihai Kaftanat, fiul unui mic funcționar și al unei gospodine de treabă, e un om pe cât de cinstit pe atât de îngrozitor. De descris nu mai trebuie să-l descriem, l-a descris cu destulă exactitate maiorul von K. Aşa că, după ce am izbutit să pătrundem, noaptea târziu şi nu fără o strângere de inimă, în clădirea poliţiei şi după ce am reuşit să dibuim biroul comisarului, în care miroase a praf şi a tutun ieftin, la fel ca în redacţia unui ziar, atenţia noastră se va îndrepta exlusiv spre caietul gros, cu coperţi cartonate, care iese pe jumătate din sertarul unui birou. Comisarul nu ne vede şi nu ne aude, căci joacă table de unul singur şi e atât de absorbit de această îndeletnicire încât nici n-a observat că ţigara lăsată pe marginea unei scrumiere s-a consumat singură aproape până la filtru. Neatinsă e şi ceaşca de cafea pe care i-a comandat-o acum câteva ore plantonului de serviciu. Acesta e de altfel total nemulţumit de obiceiul comisarului Kaftanat de a-şi petrece nopţile la birou ori de câte ori e însărcinat cu vreo anchetă mai serioasă, deşi are o casă frumoasă, cu vie şi cu grădină, la o margine a oraşului, unde îl aşteaptă o nevastă cicălitoare şi patru băieţi ce îi moşteniseră constituţia firavă şi urechile uriaşe. Iar ancheta de acum pare din cale afară de serioasă, căci doar în asemenea situaţii comisarul se apucă să joace table de unul singur. Pe noi nu ne interesează însă câtuşi de puţin opiniile plantonului, care trădează un spirit conformist şi obedient, noi ne chinuim să descifrăm literele subţiri şi nervoase, care reproduc cu maximă fidelitate silueta descărnată a comisarului Kaftanat, din acest caiet gros, pe care am reuşit să-l extragem din sertarul biroului cu o îndemânare de spărgător. Ştim că e o lipsă teribilă de delicateţe să scormoneşti prin însemnările intime ale altora, da, ştim asta, domnilor cititori, dar lăsaţi-ne cel puţin să ne consolăm cu ideea că cei pe care îi tratăm cu o asemenea indiscreţie scandaloasă nu sunt în definitiv decât nişte personaje cărora poate nu li se cuvine o consideraţie atât de profundă ca cea aratată persoanelor în carne şi oase. Presimţind cât de preţioase vor fi însemnările comisarului pentru alcătuirea acestei istorii, vom acţiona cu aceeaşi lipsă de scrupule care ne-a făcut că cotrobăim prin agenda maiorului neamţ şi prin carnetele Singuraticului şi orice părere aţi avea dumneavoastră despre metodele noastre de informare, lăsaţi-ne să acţionăm aşa cum credem noi de cuviinţă şi mai scutiţi-ne de accesele dumneavoastră de pudibonderie.
Trebuie să ştiţi că un născocitor de istorii e un fel de spion şi ce poate fi mai ispitiror pentru un spion decât însemnările unui comisar de poliţie? Poate doar agenda lui Dumnezeu.
1
Moartea lui Barbu Cernegură a venit peste mine ca o lovitură de trăznet, fusese tovarăşul meu de joacă din copilărie.
Locuiam în două case alăturate de pe o străduţă din Dealul Spirii, taţii noştri erau angajaţii aceluiaşi minister şi întârziau adesea la câte o partidă de table sub umbrarul de viţă din curtea lui Barbu sau, iarna, în sufrageria noastră, unde apăreau, prin grija mamei, foarte mândră de calităţile sale de gospodină, cănile cu vin fiert şi platourile ticsite cu felii de tobă şi caltaboş.
Barbu şi cu mine eram pe vremea aceea aproape nedespărţiţi, spre hazul tovarăşilor de joacă, fiindcă, dacă fiecare din noi avea o înfăţişare mai ciudată în felul ei, împreună alcătuiam o pereche ce putea aminti de personajele comediilor mute, care aveau să apară nu peste multă vreme în Bucureşti. Eu eram slab ca un ţâr şi aveam cele mai mari urechi care fuseseră văzute vreodată împodobind capul unui copil, în timp ce prietenul meu era de pe atunci din cale afară de gras şi de roşu la faţă. Barbu mânca aproape tot timpul: pleca de la joacă de mai multe ori, spunând că trebuie să se ducă urgent până acasă şi se întorcea ba muşcând cu poftă dintr-o tartină cu unt, ba luptându-se cu un măr uriaş, ba morfolind un fir de ceapă verde sau o ridiche. Tot ce putea fi mâncat se bucura de o preţuirea egală din partea amicului meu: cred că stomacul său de struţ era în stare să macine până şi pietrele de pavaj şi mi-a mărturisit de mai multe ori că nu se simţise niciodată sătul cu adevărat. Dacă se întâmpla ca vreunul să din tovarăşii noştri de joacă să primească de acasă vreun covrig cu susan sau vreo bucată de cozonac, Barbu îi cerea întotdeauna acestuia să-l lase să muşte şi el de câteva ori, iar dacă dorinţa lui nu era îndeplinită, izbucnea într-un plâns zgomotos, ce nu-i înduioşa însă nicidecum pe ceilalţi băieţi, care se apucau să-l ciupească de fesele lui dolofane sau să-l gâdile pe la subsuori. Atunci Barbu se înroşea atât de tare la faţă încât ai fi crezut că tocmai îşi scosese capul dintr-un butoi cu vopsea, iar hohotele sale de plâns se transformau într-un potop de ocări şi de înjurături. Începea să izbească cu pumnii în cine se nimerea, iar joaca de până atunci se transforma într-o bătaie în toată legea, din care prietenul meu, căruia nu puteam să-i fiu de nici un ajutor, căci eram cel mai nepriceput la bătaie dintre toţi băieţii cartierului, ieşea mai totdeauna cu ochiul învineţit sau cu buza crăpată.
Abia după ce am început să mergem la şcoală s-a văzut că băiatul ăsta mâncăcios şi greoi ascundea o inteligenţă ascuţită şi că pe cât de neîndemânatic se arăta la joacă pe atât de destoinic se dovedea la gramatică şi la aritmetică. În timp ce eu eram un şcolar mediocru, Barbu s-a instalat de la bun început în fruntea clasei şi în fruntea clasei a rămas până la sfârşit, spre invidia multor colegi, care bucuroşi l-ar fi snopit în batăia dacă nu s-ar fi temut de rigla bunului nostru învăţător, peste măsură de darnică atunci când era vorba să bată la palmă. Numai eu nu eram invidios pe succesele amicului meu, ci dimpotrivă, mă bucuram din toată inima atunci când acesta reuşea să rezolve o problemă grea, căreia nici un alt băiat din clasă nu izbutise să-i dea de capăt, sau atunci când, la serbarea de sfârşit de an, Barbu era răsplătit cu coroniţa victorioasă a premianţilor.
Pe la nouă sau zece ani am descoperit amândoi cam în acelaşi timp plăcerea lecturii, care ne-a legat încă şi mai mult. Aventurile submarinului Dox, seria Femeilor celebre, dar mai cu seamă istorisirile poliţiste erau devorate de noi pe nerăsuflate şi în loc să mai mergem, ca altădată, la joacă, ne petreceam după-amiezele în tovarăşia Câinelui din Baskerville, a Arcaşului verde sau a Călăreţului fără cap, iar toţi banii noştri de buzunar ajungeau sub tejgheaua bătrânului Leibu, care ţinea o mică librărie pe strada Uranus. Dar nici pasiunea cititului nu îl lecuise pe Barbu de năravurile sale de mâncăcios. Câteodată mă invita să citim împreună în camera lui şi atunci am observat că în timpul lecturii prietenul meu trebuia să aibă tot timpul la îndemână un castron uriaş cu cartofi prăjiţi, spre care degetele lui groase ca nişte cârnaţi se întindeau aproape după fiecare pagină şi din care nu m-a îndemnat să mă servesc niciodată, deşi mirosul apetisant al cartofilor mă făcea şi pe mine să salivez. Cu toate că altminteri era un băiat generos, Barbu nu şi-ar fi împărţit pentru nimic în lume mâncarea cu cineva.
Credincios până la capăt acestei filosofii a stomacului, vechiul meu tovarăş de joacă avea să moară cu furculiţa şi cu cuţitul în mână la Picătura de aur, o cârciumă cu pretenţii de lux de pe bulevardul Elisabeta, în tovărăşia suspectă a unui maior neamţ şi a doi ospătari pe care îi bănuiesc de complicitate la crimă.
Deşi medicul legist susţine că Barbu a murit în urma unui atac de apoplexie, eu mi-aş permite să am unele îndoieli. Din pricina articolelor lui curajoase în legătură cu cazul Nathan prietenul meu devenise de câtăva vreme un personaj incomod, căruia mulţi ar fi dorit să-i inchidă gura pentru totdeauna.
Viaţa ne despărţise puţin înainte de începutul liceului, când căsuţa din Dealul Spirii a fost vândută, iar părinţii lui Barbu s-au mutat într-un apartament elegant din inima Bucureştiului. O vreme ne-am mai văzut rar, pe urmă deloc şi au trecut mulţi ani până când am descoperit într-o zi, în coloanele unui ziar, ziarul Săgeata, semnătura lui Barbu Cernegură. Da, prietenul meu din copilărie apucase pe calea gazetăriei şi a ajuns cu vremea unul din cei mai apreciaţi oameni ai presei bucureştene. Specialitatea lui erau anchetele criminalistice: prin mijloace numai de el cunoscute reuşea, înaintea celorlalţi gazetari şi uneori chiar înaintea poliţiei, să descopere informaţii care îl ajutau să brodeze apoi, cu ajutorul minţii sale ingenioase, ipoteze care, dacă uneori se dovedeau din cale afară de fanteziste, alteori îl duceau la descoperirea adevărului şi erau confirmate ulterior de cercetările organelor de anchetă. Condeiul său se aprindea mai cu seamă atunci când prietenul meu simţea, cu extraordinara lui intuiţie, că e pe cale să se săvârşească o nedreptate. Şi mi-a fost dat să descopăr, nu fără surprindere, la Barbu Cernegură un spirit de justiţie aproape maniacal. Campaniile sale de presă, care nu-i ocoleau pe mai-marii împărţitorilor de dreptate şi făcuseră să cadă câteva capete însemnate din rândurile poliţiei, îi aduseseră mulţi duşmani, dar îi creaseră în acelaşi timp şi o extrraordinară popularitate. În timp ce eu eram încă un modest slujbaş al poliţiei, care nu se învrednicise de o anchetă mai însemnată şi se îndeletnicea cu cercetarea hoţilor de buzunar şi a prostituatelor, vechiul meu tovarăş reuşise să devină un om de succes. Toate uşile se deschideau în faţa lui Barbu. Pe mine în schimb chestorul mă dispreţuia, comisarul-şef mă ura, subalternii mei mă copleşeau cu farsele lor răutăcioase şi scorneau tot felul de anecdote despre urechile mele mari, care, chipurile, ar fi făcut mai mulţi borfaşi să moară de frică în timpul interogatoriului.
M-am bucurat să descopăr la prietenul meu din copilărie această pasiune pentru dreptate, pe care i-o împărtăşesc întru totul. Trebuie să mărturisesc că eu însumi sunt un fel de maniac al justiţiei, preţuiesc mai presus de orice legea şi ordinea şi tocmai de asta m-am făcut poliţist.
Totuşi mi-a trebuit destul timp pentru a mă decide să urc într-o zi treptele unei redacţii din Sărindar şi să ciocănesc cu sfială la uşa biroului unde mi s-a spus că îl pot găsi pe prietenul Barbu. L-am aflat în faţa unei porţii de raţă pe varză, mânuind cuţitul şi furculiţa cu străşnicia unui înfometat care nu mai mâncase nimic de câteva zile. Mi-a făcut semn să mă aşez pe scaunul din faţa lui, apoi a continuat să mestece şi să înghită cu lăcomie, până ce ultimul firicel de varză din farfurie a dispărut în pipota lui uriaşă, a icnit de câteva ori şi abia după aceea mi-a întins neglijent o mână, fără să pară câtuşi de puţin surprins de vizita mea. Şi în timp ce îi mărturiseam lui Barbu cât îi apreciez anchetele, articolele şi reportajele, nu puteam să nu remarc în sinea mea ce mult se schimbase acesta în ultimii ani: adolescentul rotofei de odinioară s-a transformat într-o masă colosală de cărnuri şi de osânze, faţa lui roşie este acoperită de o reţea de riduri timpurii, gâtul gros, cu mai multe rânduri de guşi, e masiv ca o sobă de teracotă, iar cearcănele vinete de sub ochi îi dau aerul obosit al insomniacului de profesie.
Mă ascultă politicos, îmi azvârle câteva fraze de complezenţă, apoi se ridică greoi în picioare, îmi spune că are o întâlnire peste o jumătate de oră şi mă îndeamnă să mai trec pe la redacţie, poate vom găsi într-o zi posibilitatea de a discuta mai pe îndelete.
Nu i-am urmat îndemnul imediat, mă simţeam profund jignit de nepăsarea cu care mă tratase tovarăşul meu din copilărie. Dar pe măsură ce începeam să dobândesc încrederea mai-marilor mei şi să fiu însărcinat cu cazuri mai serioase decât simplele furturi de buzunar, drumurile mele au început să se încrucişeze din nou cu cele ale lui Barbu Cernegură. Şi trebuie să mărturisesc că, de câte ori mă confruntam cu o anchetă mai complicată, recurgeam şi la ajutorul lui Barbu, ale cărui legături cu mediile interlope bucureştene (căci amicul avea şi asemenea legături) mi-au pus nu o dată la dispoziţie informaţii greu de obţinut prin metodele noastre poliţieneşti. Bănuiam că amicul meu dispunea de o reţea de informatori mult mai eficientă decât cele ale poliţiei, dar atunci când încercam să-l descos în legătură cu mijloacele prin care ajunge să ştie aproape întotdeauna mai mult decât organele de anchetă, Barbu se mulţumea să zâmbească misterios şi să schimbe subiectul discuţiei. În biroul său din Sărindar, pe care începusem să-l frecventez cu o anumită regularitate, surprindeam uneori prezenţa unor personaje ciudate: lumpeni zdrenţăroşi, dar şi ţigani spilcuiţi, care încercau să imite cu stângăcie ţinuta domnişorilor de pe Calea Victoriei, adolescenţi famelici, cu chipul marcat de roşeaţa nesănătoasă a tuberculozei, ţaţe burduhănoase şi cârciumari de la mahala, toată acea faună patibulară a periferiei pe care cu greu te-ai fi aşteptat să o întâlneşti în redacţia unui ziar. Şi tot aici am dat într-o zi peste chipul osos de ascet al lui Nathan, pe care Barbu mi l-a prezentat drept unul dintre fruntaşii presei israelite din Bucureşti. Căci pe atunci Nathan nu era încă decât un tânăr gazetar sionist şi nimeni nu bănuia că, doar peste câţiva ani, acesta va deveni eroul unei încurcate afaceri criminalistice, de care nu erau străini poate nici oamenii lui Cristescu, nici iscoadele Gestapoului.
Omor ritualic sau crimă politică? era întrebarea pe care şi-o puneau toţi, nu numai poliţiştii sau gazetarii, ci chiar şi bucureştenii obişnuiţi, cu privire la acest asasinat care, prin stranietatea lui, îi tulburase nu doar pe cititorii rubricilor criminalistice din ziarele de scandal. Şi nu pot să nu pun în legătură patima cu care Barbu se lansase în dezlegarea acestui mister cu moartea suspectă a amicului meu, căci, din mulţimea de articole care vorbeau despre sfârşitul lui Nathan, cele ale lui Barbu Cernegură se distingeau prin rigoarea argumentelor şi făceau să se clatine ipoteza omorului ritualic pe care o lansaseră fiţuicile legionare. Prietenul meu era ferm convins că ucigaşii lui Nathan nu trebuie căutaţi prin tainiţele mahalelor israelite, ci prin cuiburile ascunse ale puterii, care plănuia o lovitură de moarte împotriva evreilor. Riposta n-a întârziat să apară: ziarul lui Barbu a fost interzis după câteva săptămâni, articolele amicului meu au început să fie refuzate sistematic de toţi directorii de jurnale, presa de dreapta tuna şi fulgera împotriva lui, potopindu-l cu ocările şi acuzaţiile cele mai nebuneşti.
Între timp ancheta oficialităţilor părea că se împotmoleşte, căutând în zadar iţele încurcate ale unui complot evreiesc, Poliţia nu mai era de mult implicată. Abia deschisesem dosarul cazului Nathan, când chestorul Pârlea mi-a adus la cunoştinţă că această afacere nu este de resortul poliţiei şi va fi cercetată în continuare de Siguranţă. Şi cam tot pe atunci, după ce legionarii organizaseră o procesiune cu torţe în memoria lui Nathan şi devastaseră câteva prăvălii evreieşti, ziarelor li s-a interzis să mai scrie despre asasinat şi o linişte suspectă a început să se lase în jurul întregii istorii.
Şi iată că au trecut aproape doi ani de când gazetele nu mai pomenesc nimic despre afacerea Nathan. De la un timp, nu mai pomenea nici Barbu, al cărui zel se muiase parcă subit şi atunci când, cu ocazia rarelor noastre întâlniri, încercam să aduc vorba despre moartea gazetarului israelit, prietenul meu se mulţumea să ridice din umeri, spunând că există mistere sortite să rămână pentru totdeauna nedezlegate şi că nici una din ipotezele pe care le lansase cu ani în urmă nu se dovedise în cele din urmă întemeiată
Ceva parcă se rupsese înlăuntrul acestui caracter, odinioară atât de intransingent. După ce eşuase în tentativa lui de a face lumină în afacerea Nathan, Barbu Cernegură devenise alt om. Din obişnuita lui siguranţă de sine nu mai rămăsese nimic, semnele de oboseală de pe faţa lui de insomniac se făcuseră tot mai accentuate şi nu o dată am avut impresia că ghicesc în ochii amicului meu un fel de teamă mocnită. Nici articolele sale (căci Săgeata a reapărut după un anumit timp, sub o altă direcţie) nu mai erau atât de vehemente ca odinioară, deveniseră plate şi conformiste, ocolind sistematic subiectele arzătoare şi ocupându-se doar de banalităţi.
Şi totuşi, cu câteva zile înainte să moară, cu cuţitul şi furculiţa în mână, la Picătura de aur, Barbu îmi telefonase la sediu, spunându-mi cu o voce precipitată, că dăduse, în sfârşit, peste un nou fir în afacerea Nathan şi îmi solicita cu insistenţă o întâlnire.
În aceeaşi seară, l-am aşteptat în zadar pe Barbu Cernegură într-o cârciumioară sordidă din apropierea Atelierelor Griviţa. Ajunsesem deja la a treia sticlă de bere, îngrijorat de întârzierea amicului meu, care de obicei era punctual ca o pendulă elveţiană, când m-am pomenit bătut pe umăr de un bătrânel zdrenţăros ce mi-a întins, fără să scoată vreo vorbă, un petic mototolit de hârtie. Era un bilet mâzgălit în grabă de mână lui Barbu, care mă înştiinţa că o împrejurare neaşteptată îl împiedicase să se prezinte la întâlnire şi că mă va căuta negreşit în zilele următoare.
Am plecat din local bântuit de nişte presinţiri neguroase. Ceva îmi spunea că prietenul meu se vârâse într-o mare primejdie. Iar când i-am văzut, peste numai câteva zile, trupul uriaş răsturnat pe mochetele vişinii de la Picătura de aur, mi-am dat seama că Barbu trebuiese să plătească cu viaţa neobosita lui patimă pentru adevăr. Pentru mine e clar ca lumina zilei că e vorba de un omor şi nu de un atac de apoplexie. Iar prezenţa maiorului neamţ mă întăreşte în această convingere. Mi se pare neîndoielnic că ipochimenul ăsta băţos, care încerca să mă intimideze cu privirea lui îngheţată şi cu rânjetele lui de dispreţ, venise la Picătura de aur doar ca să vadă şi să poată raporta mai departe că sentinţa fusese executată. Barbu ajunsese să ştie prea multe şi fusese înlăturat fără milă, căci există – nu-i aşa? – lucruri mult mai importante pe faţa pământului decât viaţa unui gazetar supraponderal, fără nevastă şi fără copii, care, oricum, ar fi căzut nu peste mult victima nărăvurilor sale de mâncăcios incurabil.
Mă aşteaptă un război greu, dar ucigaşii lui Barbu trebuie să plătească.
Şi vor plăti, în ciuda chestorului şi a comisarului-şef, care mă persecută şi în ciuda raportului întocmit de medicului legist, a cărui rea-credinţă mi se pare strigătoare la cer.
Vei fi răzbunat, Barbule, pe cuvântul de onoare al comisarului Kaftanat.

Nu te-ai fi aşteptat să descoperi în omuleţul ăsta firav, care tocmai scutură acum în podul palmei, cu un aer de încordare zugrăvit pe figură, două zăruri mărunte de os, atâta voinţă şi atâta încăpăţânare. Asta poate şi din pricina prejudecăţilor noastre potrivit cărora o forţă morală neobişnuită implică, în mod necesar, şi o statură impunătoare. Dar în definitiv istoria a fost făurită de oameni mărunţi (gândiţi-vă numai la împăratul Napoleon, gândiţi-vă numai la Iosif Vissarionovici Stalin), ceea ce ne face să presimţim că, în cele din urmă, acest comisar de poliţie mărunţel ar putea deveni adevăratul erou al istoriei noastre. Vorba aceea despre coloşii cu picioare de lut e departe de a fi o simplă vorbă de clacă, dacă ne gândim la uriaşul Goliath, doborât de praştia micuţului David sau la masivul Danton, măturat de pe scena istoriei de un ochelarist firav şi bolnăvicios, poate chiar impotent.
O, dar în ceea ce priveşte impotenţa, puteţi fi cât se poate de liniştiţi, domnilor cititori şi, mai ales dumneavoastră, doamnelor cititoare, comisarul nostru nu e neputincios. Proeminenţa, destul de pronunţată, pe care o putem desluşi în partea din faţă a pantalonilor săi, dar mai ales cei patru băieţi pe care i-a depus, cu o vervă neistovită, pe altarul căminului conjugal, şi care îi seamănă întru totul, spun multe din acest punct de vedere. De altfel, vreau să vă declar răspicat că nici virilitatea nu constituie, Doamne fereşte, vreun apanaj al giganţilor; dacă nu mă credeţi întrebaţi-i pe biografii lui Toulouse-Lautrec sau întrebaţi pe cine doriţi dumneavoastră.
Dar deocamdată nu performanţele sexuale ale comisarului Kaftanat ne interesează şi nici protuberanţa din partea din faţă a pantalonilor săi, de altfel destul de uzaţi şi neîndoielnic prea largi pentru picioarele sale subţiri ca nişte tacuri de biliard. Înainte de toate, eroul nostru e un creier frumos şi dacă unui povestitor i se poate permite să empatizeze uneori cu personajele sale, trebuie să mărturisim că acest comisar de poliţie ne este infinit mai simpatic decât maiorul von K şi chiar decât Singuraticul pe care l-am întâlnit mai adineauri pe malurile unui lac din apropierea Berlinului. Şi ne temem întrucâtva pentru el, presimţind, cu acea intuiţie a născocitorilor de istorii care nu dă greş mai niciodată, că îl vom vedea în curând prins într-un păienjeniş de încurcături care i-ar putea pune în primejdie căminul de familist, funcţia, ba poate chiar viaţa.
Iar ceea ce ne îngrijorează cu adevărat sunt aceste umbre mătăhăloase, pe care le putem vedea conturându-se pe peretele din spatele său şi despre care nu ştim, nu vom şti niciodată, dacă sunt sau nu umbrele Nibelungilor.

Anunțuri

Un răspuns to “din moartea lui siegfried”

  1. am inceput lecturarea acestui roman(?) si cred ca promite… Voi continua cu celelalte serii si sunt sigur ca nu voi fi dezamagit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: