necazurile unui comisar de politie (2)

2
Cadavrul lui Nathan a fost descoperit într-o dimineaţă din toamna anului 1940 în pădurea Băneasa, cu puţin înainte de masacrele de la Jilava şi de asasinatul de la Ştreşnicu, care avea să îndolieze patruzeci şi şapte de universităţi şi academii.
Un telefon anonim, primit de ofiţerul de serviciu de la Prefectura Poliţiei, ne-a pus în alertă.
Era crima cea mai stranie pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată.
Îmi amintesc de cărarea aproape interminabilă, care şerpuia printre trunchiurile întunecate ale copacilor, de ploaia ţârâită ce îmi făcea picioarele să alunece pe covorul veşted de frunze, de silueta bondoacă a agentului care ne-a condus în tăcere până la marginea unui luminiş unde am putut să descoperim cu uimire trupul gol al lui Nathan spânzurat de picioare de ramura groasă a unui a unui arţar uriaş. Mâinile îi atârnau rigide în jos, atingând aproape băltoaca de sânge închegat care se lăbarţa pe pământul jilav, amestecându-se cu noroiul. Avea retezate jugularele de la ambele mâini, iar pe pieptul lui dezgolit ucigaşul scrâjelise cu stângăcie o stea a lui David. Cineva îi înfundase gura cu un şomoiog mare de câlţi. Faţa lui osoasă şi palidă de ascet fusese mânjită cu excremente.
Am început cercetările de îndată, ajutat de subcomisarul Maxim. În timp ce cu prilejul altor anchete ne puteam plânge de lipsa urmelor, de data aceasta ele erau neverosimil de numeroase. S-ar fi zis că în poieniţa unde fusese descoperit cadavrul lui Nathan avusese loc o adevărată petrecere. Urme proaspete de paşi se învălmăşeau în toate direcţiile, erau şi câteva muguri de ţigară, ba chiar şi rămăşiţele unui foc, pe care ploaia ţîrâită şi rece nu izbutise să le stingă în întregime.
Mi-am dat seama încă de la început că în haosul ăsta de urme îmi va fi foarte greu să dau de un fir care să-mi călăuzească ancheta şi am avut sentimentul că ucigaşii lui Nathan îşi bătuseră joc de poliţie. Trebuie să fii un mare naiv ca să crezi că amprenta unui picior sau un chiştoc de ţigară pot face lumină într-o afacere poliţienească. Asta se întâmplă numai în povestirile detective şi tare mi-ar fi plăcut să-l văd pe înfumuratul de Sherlock Holmes chinuindu-se să găsească, în luminişul ăsta din pădurea Băneasa, pista care să-l conducă de-a dreptul la criminal. Tot ce se putea stabili cu precizie era faptul că la crimă participaseră mai mulţi indivizi, care nu se sinchisiseră nici măcar să-şi şteargă urmele, iar mesajul pe care ni-l transmiteau în felul acesta era cât se poate de limpede: Nathan fusese victima unei răzbunări, iar ucigaşii săi acţionaseră în numele unui grup sau în acela al unei organizaţii.
Asasinatul din pădurea Băneasa avea aerul unei puneri în scenă de o truculenţă neruşinată.
Nu ştiam şi poate nu voi ajunge să ştiu niciodată cine erau regizorii acestui spectacol grotesc, dar era evident că asasinii încercau să ne inoculeze ideea unei lovituri evreieşti. Articolele lui Nathan, găzduite cu generozitate în coloanele presei de dreapta, stârniseră, fără doar şi poate, furia cercurilor israelite, de când, renunţând la ideile lui sioniste, acesta devenise un înverşunat antisemit, acuzându-şi coreligionarii că refuzaseră să primească învăţătura Mântuitorului. Şi mi-am amintit că la un moment dat, prin birourile de la Prefectura Poliţiei, se vorbea despre nişte petice de hârtie răspândite pe străzile Bucureştiului, pe care chipul lui Nathan fusese tipărit într-un chenar negru.
Cu toate acestea, îmi venea greu să cred că era la mijloc mâna evreilor. După 14 septembrie şi după declanşarea românizării, nu părea deloc verosimil ca aceştia să se fi hazardat într-o acţiune care nu putea decât să se întoarcă împotriva lor, dând apă la moară celor mai radicali dintre antisemiţi. Totul era prea grosolan, prea bătător la ochi, prea cusut cu apă albă ca să fie adevărat. Iar dacă nu erau evreii, atunci nu putea fi decât o odioasă tentativă de compromitere a acestora în care se miza, fără doar şi poate, şi pe complicitatea poliţiei.
Un început de frică prinse să mi se înşurubeze în creier. Nu sunt în general un om curajos, dar reuşesc de obicei să-mi înfrâng laşitatea printr-un efort de voinţă. De data aceasta însă îmi simţeam voinţa paralizată de o primejdie fără nume, care mustea parcă în aerul umed şi în pământul jilav, impregnându-mi pielea cu o substanţă gelatinoasă şi rece, substanţa insidioasă a fricii.
Picasem oare, ca musca în lapte, în hăţişurile unei murdare afaceri politice?
Pe mine politica nu m-a interesat niciodată, tocmai pentru că pun mai presus de orice onestitatea şi adevărul şi de asta am salutat abdicarea lui Carol şi venirea la putere a generalului Antonescu. Un comisar de poliţie nu are voie să nutrească pasiuni politice, singura lui pasiune trebuie să fie justiţia, dar dacă eu am încercat să mă ţin departe mereu de politică, iată că politica nu intenţiona câtuşi de puţin să se ţină departe de mine: presimţeam că acest caz îmi va crea multe şi mari complicaţii şi că ancheta va fi dirijată de sus, punându-mă în postura unui simplu executant.
Discuţia (dacă se poate numi discuţie) pe care am purtat-o în seara aceleiaşi zile cu chestorul Pârlea m-a întărit în această convingere.
Îndepărtat din poliţie sub regimul carlist, comisarul-şef Pârlea fusese readus, cu surle şi tobe, după abdicarea lui Carol şi avansat chestor. Era o namilă de aproape doi metri, cu o voce tunătoare şi nişte mustăţi negre, care îi stăteau tot timpul zburlite, dându-i ceva din înfăţişarea unui motan uriaş. În prezenţa lui resimţeam totdeauna un puternic complex de inferioritate: mi se părea că nu-şi dezlipeşte nici o clipă privirea de la urechile mele, pe care, într-o zi a început chiar să mi le pipăie cu degetele sale păroase, făcându-mă să intru în pământ de ruşine. Şi chiar dacă Pârlea e omul pe care îl urăsc cel mai mult, nu am găsit niciodată puterea să-l contrazic, când sunt în biroul lui nu îndrăznesc nici măcar să ridic privirea din pământ, de teamă să nu-i găsesc pironiţi ochii din nou pe urechile mele, căci aceşti ochi negri şi bulbucaţi au început să mă terorizeze de câtăva vreme. Trebuie să recunosc că mi-e foarte frică de chestor, pentru că sunt un om slab, un om care se lasă călcat uşor în picioare, un om demn de dispreţuit. Şi reuşesc să mă eliberez de această frică numai în vis: nu o dată mi s-a întâmplat să visez că-l snopesc în bătaie pe Pârlea, că-l calc în picioare sau că-i ciuruiesc pieptul mare de urs cu o rafală de pistol automat. Asemenea vise mă fac să îmi detest încă şi mai mult laşitatea: aşa cum unii oameni par născuţi pentru a porunci, alţii (printre care mă număr şi eu) vin pe lume cu obedienţa în sânge, sunt suflete de duzină cărora nu li se potriveşte decât rolul de slugi.
Acesta este poate şi motivul pentru care chestorul îmi poartă o antipatie atât de profundă. Pare să-l aprecieze în schimb pe subcomisarul Maxim şi, sunt sigur de asta, nu pentru că acesta simpatizează, ca şi Pârlea, cu legionarii, ci pentru că are nişte urechi cu totul banale şi cu totul lipsite de personalitate, cum poţi număra cu sutele şi cu miile pe Calea Victoriei.
Uneori un detaliu anatomic, în aparenţă neînsemnat, îţi poate distruge pentru totdeauna cariera profesională.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: