necazurile unui comisar de politie (4)

Chestorul, care citeşte cu religiozitate toate gazetele legionare şi ia drept literă de lege tor ce se scrie în coloanele lor, e convins că Nathan a fost victima unui omor ritualic, săvârşit de o organizaţie evreiască internaţională, cu numeroase ramificaţii oculte în România- Îmi spune pe un ton răstit că aceasta este direcţia în care trebuie să se desfăşoare investigaţiile şi că nu s-ar mira ca „sontoroaga” să ştie câte ceva despre asociaţia criminală care l-a dat gata pe Nathan, pizda mamii lui de jidan împuţit, de care uite că a ajuns să se intereseze însuşi Conducătorul Statului în persoană.
Ascult ca pe obicei cu capul în pământ, fără să îndrăznesc să mă uit la ochii bulbucaţi şi la mustăţile de motan ale chestorului, deşi, personal, sunt de altă părere. Dacă sunt laş, nu sunt nicidecum prost şi tocmai relativa agerime de minte cu care m-a înzestrat Dumnezeu m-a ajutat să rezolv câteva cazuri mai complicate şi să ajung comisar, că dacă ar fi să te iei după statura mea pricăjită şi nenorocitele astea de urechi, care mi-au adus numai necazuri, n-aş fi bun nici măcar să mătur pe coridoarele unui comisariat de poliţie. De aceea, atunci când încep o anchetă, obişnuiesc să iau în calcul toate ipotezele, chiar şi pe cele care mi se par în totalitate neverosimile. Prin urmare, n-am exclus nci posibilitatea omorului ritualic şi am scormonit ceasuri întregi, înainte de a mă prezenta în biroul lui Pârlea, prin arhivele noastre, căutând informaţii. Şi două lucruri îmi deveniseră clare. Mai întîi, uciderea lui Nathan nu se desfăşurare nicidecum după scenariul pretinselor crime rituale ale israeliţilor: acestea au loc totdeauna în săptămâna Paştelui evreiesc sau a celui creştin, iar victimele nu sunt niciodată oamenii mari, ci în exclusivitate copiii, de preferinţă băieţii. Apoi, nici una din aceste crime, deşi acuzaţii au fost destule, începând cu violenţele antievreieşti de la Galaţi, provocate, pe timpul lui Cuza, de dispariţia unui băiat de 5 ani şi până la mai recentul pogrom de la Chişinău, instigat sub acelaşi pretext de câţiva intelectuali antisemiţi, n-a fost pînă acum dovedită, iar arhivele noastre nu înregistrează nici un caz de condamnare a vreunui evreu sub învinuirea de omor ritualic.
Oare Pârlea nu e curent cu toate aceste detalii?
Se pare că nu, căci mă întreabă cu o voce batjocoritoare dacă am auzit vreodată despre Haganah. Oricum, ar fi trebuit să aud, căci această organizaţie criminală funcţionează în Palestina de mai bine de douăzeci de ani şi, cu sprijinul masoneriei internaţionale, a reuşit să-şi întindă mugurii otrăviţi până şi în Germania.
În sfârşit, îmi iau inima între dinţi, îndrăznesc să ridic ochii din duşumea şi să-i îndrept spre obrajii negricioşi ai lui Pârlea.
Acesta se uită la mine ca la un fel de gândac pe care doar din condescendenţă nu-l terciuieşte sub talpa piciorului.

Fără doar şi poate, comisarul de poliţie Kaftanat este un om foarte meticulos. În agenda lui, pe care o pot răsfoi liniştit atâta timp cât eroul meu e preocupat în exclusivitate de jocul de table, se găsesc şi câteva articole, decupate din diverse ziare, despre afacerea Nathan. Unele din ele sunt tipărite cu litere atât de mărunte încât trebuie să fac un mare efort ca să le pot descifra la lumina destul de chioară a lămpii de pe birou, chiar şi acest amănunt, în aparenţă atât de insignifiant, dovedind că eroul principal al acestui capitol nu se prea bucură de simpatia superiorilor săi, care n-au binevoit, iată, nici măcar să-i pună la dispoziţie o lampă mai bună. Dar, deşi îmi lacrimează un ochi, deşi aerul din birou e tot mai înecăcios din cauza prafului şi a fumului de ţigară, sunt dispus să mă supun acestei lecturi obositoare, de dragul dumneavoastră, al cititorilor mei, dar mai ales (de ce n-aş spune adevărul-adevărat) mai cu seamă de dragul comisarului Kaftanat. Reproduc, deci în continuare, cu toată conştiinciozitatea de care sunt capabil, conţinutul acestor articole vechi, Căci datoria unui născocitor onest de istorii este aceea de a pune la dispoziţia dumnevoastră toate informaţile de care dispune, ba chiar şi pe acelea de care deocamdată nu dispune, din cine ştie ce pricină.

„Aşa cum scrie Sfîntul Ioan Gură-de-Aur din pricina odioasei ucideri a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru evrei nu este posibilă nici mântuirea, nici indulgenţa şi nici iertarea”
(Telegraful Român, august 1940)

Priviţi cum ghearele lui Iuda
Adânc se-nfig în trupul meu.
Priviţi cum sângele meu curge,
Priviţi cum jidovii mi-l beu.
(Marş legionar, nedatat)

Modul în care a fost săvârşit oribilul asasinat din pădurea Băneasa face tot mai mult loc certitudinii că principalii suspecţi sunt evreii. Oricât de hidos şi de respingător li s-a părea acest amănunt cititorilor noştri, mărturii istorice dintre cele mai serioase confirmă faptul că, în cultul iudaic, sângele creştinesc este folosit pentru pregătirea azimei pascale. Un asemenea omor este atestat pentru prima dată în 1144 la Norwich (Anglia). Vechile cronici româneşti vorbesc, la rândur lor, despre crimele ritualice săvârşite de evrei în 1710 (Târgu Neamţ) şi Oniţicani (ţinutul Orheiului) în 1726. În epoca fanariotă israeliţii ajunseseră să inspire o asemenea spaimă încât (scria învăţatul Pompiliu Eliade) „în săptămâna Paştelui evreiesc şi în săptămâna Paştelui creştin, oamenii îşi ţineau copiii închişi în casă, de teamă ca evreii să nu îi fure şi să le sugă sângele, ca să-l pună în <> lor şi, dacă se întâmpla vreodată să dispară vreun copil, întreaga populaţie cerea sus şi tare ca întreaga evreime să fie supusă la cazne.”
Nici timpurile moderne n-au fost scutite de astfel de oribile tragedii. La Galaţi. în 1859, asasinarea unui copil provoacă o răscoală a creştinilor din oraş, cu care prilej au loc incidente regretabile. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza îi lasă însă nepedepsiţi pe autorii omorului, la presiunea evreimii internaţionale, mai ales a bancherului Rotschild. Poate că cititorii noştri mai vîrstnici îşi mai amintesc încă sângerosele întâmplări care au avut loc la Chişinău, în ziua de Paşte a anului 1903, provocate de uciderea de către evrei a unui copil creştin, pe malul Nistrului, în târgul Dubăsari. Şi am putea continua la nesfârşit cu exemplele. Nu suntem antisemiţi, dar asemenea mărturii istorice de necontestat, nu pot să nu ne pună pe gânduri. Nu noi îi acuzăm îi acuzăm pe evrei, cea care îi acuză este însăşi istoria
(Universul, octombrie 1940 )
Legiunea este nedumerită, ba chiar revoltată, de indolenţa de care dă dovadă poliţia Generalului în legătură cu crima din pădurea Băneasa. Vinovăţia jidanilor apare limpede ca lumina zilei. Întâmplător de data aceasta victima a fost tot un evreu: colaboratorul nostru Nathan Bercovici, care s-a lepădat însă cu scârbă şi cu oroare, chiar în paginile acestui ziar, de cea mai spurcată dintre toate religiile şi se pregătea să primească botezul creştin. Poate că victima următoare va fi un român.
Oare nu există nici un mijloc ca să scăpăm, odată pentru totdeauna, de aceste lipitori pe care neamul românesc le-a primit cu blândeţe şi omenie ca să–i sugă sângele de sute şi sute de ani? Ba există: soluţiile radicale, care se aplică de un timp cu succes în Germania, ar putea să redea, în sfârşit, România românilor.
Ce au de gând organele noastre de ordine? Ce are de gând generalul Ion Antonescu?
Aşa cum scria Fuhrerul Adolf Hitler în geniala lui lucrare Mein Kampf „păcatul contra sângelui şi a rasei este păcatul originar al acestei lumi şi înseamnă sfârşitul omenirii care i se abandonează”
Dacă poliţia nu se trezeşte din somn, Legiunea este gata să treacă la fapte!
(Buna-Vestire, octombrie 1940)

Mărturisim că suntem miraţi de iresponsabilitatea cu care majoritatea confraţilor noştri susţin că asasinatul din pădurea Băneasa ar fi un omor ritual săvârşit de evrei.
De-a lungul istoriei asemenea afirmaţii fără nici un temei au fost folosite frecvent pentru compromitea adversarului religios. Creştinii înşişi au fost acuzaţi de romani că practică infanticidul ritualic, acastă învinuire fiind susţinută printr-un citat evanghelic: „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu-i veţi bea sângele, nu veţi avea viaţă veşnică în voi”
După ce, în 1144, se înregistrează prima acuzaţie de omor ritual împotriva israeliţilor, secolele XII şi XIII abundă în inimaginabile acte de violenţă, scăpate de sub orice control, la adresa evreilor. Lucrurile au mers atât de departe încât papa Grigore al X-lea se simte silit să intervină, arătând că „este complet falsă credinţa unor creştini că evreii ar omorî în taină băieţi creştini şi ar aduce ca sacrificiu inima şi sângele lor. Legea evreilor le interzice explicit să aducă sacrificii şi să consume sânge. Ei nici măcar nu au voie să consume sângele animalelor.”
De altfel legenda aşa-zisului omor ritual i-a indignat întotdeauna pe creştinii de bună-credinţă. După pogromul de la Galaţi (1859), provocat de pretinsa sacrificare a unui copil creştin de către iudei, ilustrul nostru cărturar I.H. Rădulescu, aşternea pe hârtie aceste rânduri pline de indignare: „Populaţia afla pretext (cu ocazia pogromului n. n.) de pradă, de ucideri şi de neomenoase crime. Mulţi hebrei fură ucişi, şi mai mulţi vulneraţi şi bătuţi, casele hebreilor violate şi prădate. Două sinagoge sparte şi despuiate, vasele cultului, Legea sau Tora călcate în picioare. Hebreii nu mănâncă la copii în Englitera, nu în Franţa, nu în Germania, nu pe nicăieri, nu unde oamenii începură a deveni oameni. Pe unde mai sunt acuzaţi de asemenea neomenoasă faptă? Pe acolo pe unde popolii mai sunt încă barbari sau demi-barbari. Hebreii, iar o zicem din convicţia noastră cea mai intimă, nu sunt şi nici n-au fost vreodată popolul sau naţia care să mănânce la oameni sau la copii de orice stirpe sau credinţă; în religia lor nu se află asemenea precept inuman şi barbar; stirpea lor din origine n-a fost stirpe de sălbateci şi antropofagi.”
Şi mai revoltător este faptul că asemenea acţiuni violente îndreptate împotriva evreilor sunt uneori rezultatul unor provocări şi se bucură de sprijinul tacit al autorităţilor. Marele pogrom de la Chişinău (1903), bunăoară, e opera gazetarului Pavalache A. Cruşevan, care în în ziarul său Bessarabetz susţine necesitatea expulzării sau exterminării tuturor evreilor din zonă, dar şi a d-lui profesor A.C.Cuza, invitat să ţină la Chişinău un ciclu de conferinţe cu caracter violent antisemit. Evenimentele au fost declanşate de o ştire falsă publicată în ziarul lui Cruşevan: uciderea unui copil creştin de către evrei la Dubăsari. Populaţia creştină din Chişinău (de ce nu aceea din Dubăsari, dacă pretinsa crimă tot se săvârşise acolo?) năvăleşte în cartierele evreieşti unde comite mari acte de violenţă, iar episcopul rus (solicitat de marele rabin din capitala Basarabiei) refuză să dezmintă în public ştirea din Bessarabetz. Nu intervine nici armata, sub pretext că se aşteaptă un ordin special din partea ţarului Nicolae al II-lea. Consecinţe: 50 de morţi, sute de răniţi, 800 de case şi 600 de prăvălii distruse. Spre cinstea lor, marii scriitori ruşi ai epocii (Tolstoi, Gorki, V. Korolenko) au dezaprobat cu vehemenţă evenimentele de la Chişinău.
S-au spus vrute şi nevrute despre evrei; că sunt iubitori de arginţi şi încearcă să stăpânească lumea cu ajutorul acestora, că sunt mincinoşi şi escroci, laşi şi trădători de ţară, aroganţi şi murdari.
Să-i mai facem şi antropofagi, ni se pare deja un semn de iresponsabilitate.
(articol publicat de Barbu Cernegură în Săgeata, octombrie 1940)

Să admitem că relatările despre aşa-zisul „omor ritual” săvârşit de evrei cu ocazia Paştelui, sunt, aşa cum binevoieşte să afirme confratele nostru Barbu Cernegură, nişte simple legende. Dar oare evreii n-au ei nici o vină în răspândirea unor asemenea basme?
Se ştie că israeliţii îi tratează cu aroganţă pe creştini, sunt puşi pe agoniseală, adeseori lipsiţi de onestitate.
Dacă nu ne sug sângele, au supt şi sug încă, o bună parte din bogaţia patriei lor adoptive, care i-a tratat mereu cu generozitate.
Însăşi existenţa acestui grup minoritar, în mijlocul unei populaţii care-i priveşte cu suspiciune, ba chiar câteodată cu teamă, poate provoca la un moment nişte tulburări imprevizibile, cu consecinţe dezastruoase tocmai pentru evrei. Bănuim că o parte din cititorii noştri au văzut ce scriu gazetele legionare…
În aceste condiţiuni, autorităţile statului, generalul Ion Antonescu au datoria să găsească, în cel mai scurt timp, o soluţie (umană fireşte) a problemei israelite.
(Curentul, noiembrie 1940)

În coloanele unei bine-cunoscute fiţuici de scandal, un gazetăraş oarecare are prostia sau neruşinarea să pună la îndoială nişte fapte istorice de necontestat.
Aşa cum poate unii dintre cititorii noşri îşi amintesc încă, acum douăzeci de ani, ziarul Apărarea naţională, condus de doi iluştri savanţi, a căror probitate morală nu poate fi contestată de nici o haimana borţoasă din Sărindar, a furnizat nenumărate exemple de crime rituale înfăptuite de jidovi. Aproape la toate se dovedeşte acelaşi lucru: omorul se săvârşeşte în mod barbar, victima e chinuită, de cele mai multe ori imitându-se chinurile Domnului nostru Iisus Hristos, sângele victimei se scurge în vase şi e întrebuinţat la tot felul de rituri sălbatice. Aceste spicuiri din istorie le-am putea duce la infinit. Noi vom cita numai trei. În 1710, la Târgu Neamţ jidanii omoară un copil, pentru că le trebuia sânge de Paşti. Domnitorul D. Cantemir (ale cărui legături cu masoneria sunt prea bine ştiute de toţi cei care cunosc puţină istorie) îi lasă nepedepsiţi pe făptaşi, dar îl pune în lanţuri pe sărmanul părinte Ghelasie, cel care adusese la cunoştinţa credincioşilor această crimă barbară. Istoria se repetă în 1726 la Oniţicani în Basarabia, când ovreii au sacrificat un băieţaş de cinci ani, adunându-i sângele în două butoiaşe, pe care le-au trimis marelui haham din Cracovia şi hahamului din Dubăsari. Domnul Mihai Racoviţă e cumpărat, pe bani grei, de jidani şi fapta lor sângeroasă rămâne iarăşi nepedepsită. În sfârşit, în 1859, masonul Alexandru Ioan Cuza ordonă întruperea anchetei asupra crimei de la Galaţi (victima era tot un copil omorât de ovrei), momit poate şi cu banii bancherului Rotschild
Cine are urechi de auzit să audă!
Jidovii sunt o rasă de răufăcători, nişte lipitori umflate de sânge românesc, care vor face ca românii să moară pe tăcute ca în omorul ritualic. Expulzarea lor din această ţară, unde s-au înmulţit ca păduchii, trebuie să survină fără întârziere!
Cât despre gazetăraşul cu pricina (Cernegură sau aşa ceva) acesta nu-i decât un suflet afurist de jidan, ascuns într-o burtă mare cât o burtă de mangaliţă
(Falanga, noiembrie 1940)

Evrei, vi se pregăteşte ceva!
Asasinatul de acum doi ani din pădurea Băneasa a fost doar începutul unuia dintre cele mai odioase scenarii puse la cale de conducătorii României fasciste.
Guvernul Antonescu negociază, chiar în aceste zile, cu emisarii lui Hitler internarea tuturor evreilor din România (inclusiv a celor deja deportaţi în Transnistria) în lagărul de la Belzec (Polonia).
Acesta va fi groapa voastră comună
Veniţi alături de noi!!
Doar o victorie grabnică a Uniunii Sovietice pe Frontul de Răsărit ar putea să împiedice o asemenea tragedie!
(Fiţuică răspândită de comunişti prin cartierele evreieşti, mai 1942)

Anunțuri

Un răspuns to “necazurile unui comisar de politie (4)”

  1. Baiatul Piroman Says:

    Imi cer scuze de la inceput pentru greselile de ortografie,tastatura nu permite un scris ortografic.
    Din perspectiva mea,modul in care sunt tratati evreii este doar un mod al restului popoarelor crestine de a se razbuna pe ei,din invidia faptului ca evreii au fost poporul ales,si nu ei.Acest lucru este foarte usor observabil,tinand cont de faptul ca doar poparele crestine practica antiseminismul,acesta fiind absent aproape in totalitate in restul tarilor cu religii diferite.Din pacate si in familia mea antisemitismul este prezent(mai ales la bunica),din acest motiv ma bucur de faptul ca am avut mereu o suma de ideealogii paralele cu cele ale restului familiei mele.
    Nu am considerat ca evreii ar fii cu ceva diferiti fata de restul lumii
    (cunosc evreii,si stiu din propria experienta ca nu-si petrec 95% din zii victimizanduse asupra ceea ce s-a intamplat cu stramosii lor in HOLOCAUSTUL creat de Himmler).Intr-o zii chiar mi s-a intamplat ca in clasa mea sa vina un evreu foarte batran,care a spus ca invatase in acea camera,descriind cu lux de amanunte modul in care a fost nevoi sa fuga din Romania.Cat despre crimele ritualice : Ce sfinte dureri ale Iadului se spune acolo?Cetatenii bolnavi psihici ai oricarei tari au facut asa ceva de-a lungul timpului (cazuri multe fiind prezente si in Germania evului mediu),dar,cum era de asteptat,crimele evreilor sunt cele tinute in memorie mii de ani.
    In incheiere as dori sa spun ca,daca as crede in existenta Dumnezeului Bibliic(YHWE,denumit si Yehova) as spune ca rasistiisunt momiti de Satan,dar,deoarece nu cred,nu pot spune decat ca sunt blocati intr-un complex de superioritate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: