necazurile unui comisar de politie (5)

M-am decis s-o iau pe domnişoara Sorana pe neaştepate.
Auzisem că este o actriţă desăvârşită (de altfel câteodată se mai ocupă şi cu regia), nu trebuia să-i pun la dispoziţie timpul necesar pentru a pune la cale un scenariu al întrevederii ce va urma.
Urc până la mansardă treptele alunecoase şi destul de murdare ale unei scări în spirală (aşa cum sunt scările atâtor blocuri din Bucureşti) şi iată-mă ciocănind la uşa, vopsită într-un bleu ţipător, pe care observ, prinsă cu o piuneză, cartea de vizită a Soranei Simu.
Femeia îmi deschide imediat şi, fără să mă întrebe nici cine sunt şi nici ce poftesc, mă invită în casă. Poartă o robă de interior, cam şleampătă, are ochii roşii de plâns, înconjuraţi de cearcăne grele şi e cu siguranţă mai nearătosă ca niciodată. Îmi indică cu arătătorul singurul fotoliu din cameră, în timp ce ea se aşază pe marginea canapelei, încercând să-şi ascundă piciorul beteag, peste care îşi încrucişază celălalt picior, pe cel teafăr.
Apoi, înainte de-a apuca eu să rostesc vreun cuvânt, începe să vorbească Sorana. Şi vorbeşte, vorbeşte, vreme de vreo zece minute, despre nişte lucruri care n-au legătură nici cu Nathan, nici cu ancheta. Are o voce subţire, ca de fetiţă, pe care se pricepe s-o moduleze mai bine decât orice absolventă a conservatorului de artă dramatică.
Trag cu o ureche la domnişoara Sorana, în vreme ce, simulând indiferenţa (căci şi meseria de poliţist implică o anumită artă a prefăcătoriei) încerc să studiez pe furiş interiorul camerei în care mă aflu. Aspectul unei odăi poate să spună multe despre caracterul persoanei ce o locuieşte – aşa cum ştie prea bine orice anchetator cu experienţă.
Garsoniera Soranei Simu nu e atât de luxoasă cum umblă vorba prin Sărindar. Un covor uzat, o canapea, câteva etajere ticsite de cărţi, dar mai cu seamă tablouri. Cele mai multe dintre acestea nu reprezintă nimic. Sunt simple pete de culoare, risipite parcă de bidineaua unui zugrav bolnav de epilepsie. În timp ce altele, confecţionate pesemne de pictor cu compasul şi rigla, înfăşişează diverse forme geometrice, pe care le-aş putea picta fără doar şi poate şi eu, dacă aş dispune de timpul şi de instrumentele necesare.
Excentricitatea donişoarei Sorana se vădeşte, desigur, şi în gusturile sale artistice.
În timp ce eu trag cu coada ochiului prin odaie, gazda mea izbucneşte deodată în lacrimi. Şi printre suspine înăbuşite începe să mi se plângă de sărăcie: n-a mai trecut niciodată prin asemenea lipsuri cumplite, de câteva zile şi ea şi Jimmy sunt siliţi să se hrănească numai cu pîine şi lapte.
Nu ştiu cine e Jimmy şi nici nu mă interesează, nu cred să aibă vreo legătură cu afacerea Nathan. Aşa că mă decid să-mi scot din buzunar legitimaţia de poliţist şi s-o strecor sub nasul domnişoarei Sorana. Aceasta o ia, o cercetează, ducându-şi-o până aproape de vârful nasului (să fie oare mioapă?), apoi trânteşte actul pe masă, mimica i se schimbă brusc, iar în ochiul teafăr îi scapără un fulger scurt de mînie.
Poliţia are de gând s-o hărţuiască din nou?
S-a săturat până peste cap de gaşca asta de antisemiţi, care au dat-o în urmărire generală numai pentru că este evreică.
În realitate evreu a fost doar tatăl ei adoptiv, medicul Sammy Rosenstock, de altfel un om de o mare generozitate. Ea este copilul nelegitim al vestitului colecţionar Anastasie Simu, de care s-ar fi cuvenit să audă orice comisar tembel de poliţie şi care a recunoscut-o chiar pe patul de moarte..
Dracu ştie cum să pun capăt mai repede acestei interminabile peroraţii şi să ajung până la urmă la Nathan. Din fericire ea e întreruptă de un lătrat furios, care se aude probabil din bucătărie.
„Stai cuminte, Jimmy!”, strigă domnişoara Sorana, apoi se scoală cu mişcări precipitate şi dispare pentru scurtă vreme din cameră. Când se întoarce nu mai e mânioasă. Se aşază iarăşi pe canapea, îşi încruciează din nou piciorul teafăr peste cel şomtorog şi-mi trimite un fel de strâmbătură poznaşă care se doreşte pesemne un zâmbet.. Acum descopăr că are nişte dinţi foarte frumoşi, printre care, aşa, ca din întâmplare, îşi face apariţia vârful unei limbuţe trandafirii, dar eu am toată convingerea că domnişoara Sorana a vrut să scoată limba la mine.
Îmi spune că a trebuit să-l închidă pe Jimmy în chicineta ei de şase metri pătraţi, căci acest buldog, de obicei blajin şi prietenos, poate avea uneori imprevizibile accese de agresivitate. Mai mulţi dintre ospeţii ei (căci îi place să aibă casa plină de musafiri – o ceaşcă de ceai şi câţiva biscuiţi se află aproape totdeauna la îndemână) au avut prilejul să facă cunoştinţă îndeaproape cu colţii ascuţiţi ai dulăului care a trebuit să fie pănă la urmă surghiunit în bucătărie ori de câte ori domnişoara Simu are vizitatori..
Şi vârful limbuţei trandafirii apare încă o dată, dându-mi cu tifla, dintre buzele nedate cu ruj ale gazdei.
Mă simt puţin stânjenit, nu ştiu cum să aduc vorba de Nathan, mai ales că ochiul teafăr al şontoroagei (nu încape nici o îndoială în legătură cu asta) îmi fixează cu insistnţă urechile.
Câteva minute domneşte o tăcere stânjenitoare.
Femeia nu pare a se sinchisi de faptul că poala robei de casă s-a ridicat, dezgolindu-i rotula fragilă, care seamănă mai degrabă cu rotula unui copil, şi partea de jos a coapsei, mai împlinită decât te-ai fi aşteptat privindu-i statura descărnată, aproape scheletică.
Experienţa mea cu femeile e foarte săracă. Cu excepţia celor câteva prostituate pe care le-am frecventat după ieşirea din adolescenţă, n-am avut raporturi intime decât cu nevastă-mea, dar s-ar zice că Sorana Simu face parte din categoria acelor fausses maîgres care fac deliciul marilor degustători de farmece femeieşti.
Dar eu mă aflu aici pentru un interogatoriu, nu ca să admir piciorul mignon (de altfel, trebuie să recunosc, foarte atrăgător) al domnişoarei Sorana. Îmi mut prin urmare privirea, care se oprise o clipă asupra acelui genunchi de fetiţă, la tabloul din spatele gazdei (câteva pete diforme de indigo, aruncate cu pensula pe un fond de culoarea sângelui proaspăt) şi spun că sunt poliţistul însărcinat cu anchetarea cazului Nathan.
Sorana îşi cască la mine ochiul teafăr, un ochi verde ca frunzele, apoi izbucneşte iarăşi în plâns. Un plâns zgomotos de femeie isterică, mitraliindu-mi parcă timpanele, care durează vreo zece minute. Apoi încetează la fel de brusc cum a izbucnit, în timp ce Sorana încearcă să se ştergă la ochi cu poala robei sale de casă (oare n-o fi având nici o batistă la îndemână?) fără să-i pese că piciorul teafăr i s-a dezgolit acum până aproape de
şold.
Îmi mut iarăşi privirea la tabloul de pe perete, căci vederea acestui picior a început să mă tulbure. Nu mi se mai întâmplase niciodată până atunci să iau un interogatoriu cu penisul în erecţie. Şi când te gândeşti că femeia din faţa mea e, la prima vedere, de o teribilă urâţenie, cu gheata ei ortopedică şi cu ochiul său pe jumătate paralizat!
Între timp gazda mea s-a mai liniştit. Îmi spune că a nutrit pentru Nathan o pasiune mistuitoare, singura pasiune adevărată din viaţa ei. Totul s-a terminat însă din momentul în care iubitul ei şi-a pierdut minţile, lepădându-şi toate convingerile de până atunci şi publicând articole antisemite în coloanele presei de dreapta.
Acum e rândul meu să-i arunc Soranei o strâmbătură ironică, deşi nu scot limba la ea. nici n-aş putea scoate limba la o femeie. Murmur, cu o blândeţe insinuantă, că ea însăşi îi scrisese nu cu multă vreme lui Nathan că există şi printre legionari destui oameni de omenie.
Reacţia vine imediat. Poala robei de casă se lasă ca de la sine peste genunchi, ochiul sănătos mă străfulgeră până-n afundul bojocilor şi Sorana îmi spune, cu o voce răstită că nu permite nimănui, nici măcar capsomanilor de la Prefectura Poliţiei, să-i violeze corespondenţa particulară. Şi asta doar fiindcă dobitocii ăia cred că-i evreică, deşi, în realitate, ea e copila nelegitimă (Sărmanul bătrân! N-a mai apucat s-o legitimeze!) a lui Anastasie Simu!
Încerc să-i explic, pe un ton cât pot eu de împăciuitor şi de persuasiv, că poliţia nu intenţionează decât să-i descopere pe ucigaşii unui om pe care pretinde că l-a iubit şi că, în asemenea condiţiuni, eu, ca anchetator, am nu dreptul, ci datoria de a uza, de toate, de absolut toate mijloacele prevăzute de lege.
Se pare însă că domnişoara Sorana nu-mi împărtăşeşte pasiunea justiţiară. Îmi spune, aproape urlând, să-mi iau dracului mai repede pălăria şi s-o întind spre cocina mea împuţită de la prefectură, altminteri o să am de-a face cu colţii lui Jimmy. Şi ca dovadă că nu glumeşte, se ridică de pe canapea şi face demonstrativ câţiva paşi în direcţia chicinetei.
N-am ce face, trebuie să bat în retragere, am fost pus iarăşi într-o situaţie extrem de ridicolă. Domnişoara Sorana Simu va fi invitată curând la prefectura poliţiei
Când mă vede pregătit de plecare, şontoroagă se deplaseză cu paşi repezi spre uşă. o dechide larg şi aproape că că mă împinge afară, trântindu-mi pe deasupra şi o înjurătură de mamă.
În automobilul care mă duce la prefectură mă surprind cu stupoare gândindu-mă la piciorul mignon al domnişoarei Sorana şi, spre propria-mi indignare, îmi simt iar penisul întărindu-se.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: