scrisori de la gunter (2)

6 aprilie 1942
Ucraina.
Dragă Siegfried

În sfârşit a venit şi la noi primăvara! Vremea a început să se încălzască şi profitând de timpul frumos, fac zilnic scurte plimbări în pădurea din apropiere. E un lucru plăcut să respiri în sfârşit aerul călduţ al al acestor zile primăvăratice, plămânul meu, încă foarte sensibil, are nevoie de asta.
Venirea primăverii este de fapt singura veste bună pe care pot să ţi-o dau în scrisoarea de faţă.
În lagăr lucrurile merg cam anapoda. Bolnavii de paralizie mor în continuare pe capete şi au început să se îmbolnăvească şi alţi deţinuţi. Zvonul că pricina acestei maladii este mazărea circulă pe zi ce trece tot mai insistent, chiar şi printre gardieni. Degeaba gust zilnic, în faţa bucătarilor, câteva linguri zdravene de fiertură, mulţi deţinuţi refuză să se mai atingă de ea, mulţumindu-se doar cu raţia de pîine, care e totuşi destul de redusă.
Am bănuiala că în lagăr sunt introduse pe furiş alimente (fapt interzis de regulament) şi sper ca vinovaţii să fie prinşi cât mai curând. Toţi informatorii mei au fost puşi în alertă. E foarte posibil ca sursa acestor transporturi ilegale de hrană să fie ţăranii ucrainieni, căci deţinuţii care lucrează în mină traversează de două ori pe zi un sat unde stabiliseră înainte de venirea mea anumite legături cu localnicii. Bănuiala mea s-a transformat aproape în certitudine, după ce eu însumi am descoperit zilele trecute că mai mulţi gradaţi însărcinaţi cu supravegherea echipelor care ies la cărbune (din nefericire unul singur era român, toţi ceilalţi erau germani!) duhnesc groaznic a băutură.
Nu mi-au putut oferi nici o explicaţie credibilă în legătură cu provenienţa alcoolului şi am ordonat să fie imediat împuşcaţi.
Iată, complicitatea gardienilor poate fi cumpărată în schimbul unor sticle de băutură!
E nevoie de măsuri energice, dar cum să iei asemenea măsuri cu unul ca Wedekind, care e parcă de la o zi la alta tot mai apatic? Toate obligaţiile sale sunt lăsate pe seama mea, comandantul stă în birou, sub pretextul că are de întocmit nişte rapoarte şi mi-a ordonat să nu-l deranjez decât în situaţii extreme.
Totuşi mi-am permis să încalc de câteva ori acest ordin.I-am adus la cunoştinţă că deţinuţii refuză să mai mănânce mazăre şi că în lagăr se introduc probabil clandestin alimente. Wedekind s-a mulţumit să ridice din umeri şi mi-a spus cu o voce împleticită (semn c-o începuse de dimineaţă cu băutura) că va aduce această situaţie la cunoştinţa superiorilor. Are în faţă un maldăr gros de hârtii; ia o coală nouă din vraf şi se apucă să scrie, dându-mi de înţeles astefel că întrevederea s-a terminat.
Situaţia a devenit intolerabilă. Nu voi avea încotro, trebuie să mă adresez eu însumi superiorilor, solicitând o inspecţie. Locul nebunilor este la clinica de psihiatrie, nu în rândurile armatei germane.
Astăzi au mai murit şase deţinuţi, avem deja prea multe cadavre. Groapa cu var nestins din spatele clădirii principale a fostei cazărmi ruseşti va deveni în scurtă vreme neîncăpătoare.
Poate că sunt prea tânăr şi prea lipsit de experienţă. Simt că sarcinile pe care mi le-am asumat cu atâta entuziasm au început să mă depăşească. Era de o mie de ori mai bine pe front, sub bătaia tunurilor sovietice. Primejdia morţii care ne ameninţa permanent, ca şi ura crâncenă faţă de bolşevici, crea între mine şi camarazi un sentiment de fraternitate, pe care nu-l mai simţisem niciodată până atunci.
Aici sunt singur, subordonaţii mei mă respectă, dar nu mă iubesc, comandantul e un alcoolic cu nervii distruşi, în ochii deţinuţilor nu pot desluşi altceva decât o ură neputincioasă. Nu ar fi exclus să înnebunesc şi eu într-o zi, aşa cum a înnebunit Wedekind. Cred că primele simptome au şi început să apară: în câteva rânduri m-am surprins că vorbesc singur, noroc că nu era nimeni de faţă.
În timpul plimbărilor prin pădure, singurele momente de relaxare pe care mi le îngăduie datoria, chipurile băieţilor de pe front îmi revin insistent în memorie. Cel mai mult mă legasem de von Pfuel, aveam atâtea în comun cu acest camarad care era ca şi mine locotenent şi era doar cu trei luni mai mare ca mine. Proveneam amândoi din aceaşi nobilime prusacă în care uniforma de ofiţer este obligatorie pentru orice bărbat, fusesrăm educaţi în acelaşi spirit de disciplină, ni se infuzase de mici acelaşi respect pentru tot ce înseamnă ierarhie,ordine şi rigoare. Iar fiecare din noi se putea lăuda cu nişte strămoşii iluştri: dacă eu îl aveam pe Heinrich, unul dintre înaintaşii camaradului meu ajunsese până la demnitatea de prim-ministru, iar şcolarii învăţă acum despre dânsul la lecţiile de istorie.
I-am scris şi lui von Pfuel două sau trei scrisori, dar n-am primit nici un răspuns şi sunt îngrijorat din cauza asta: tovarăşul meu e un om ordonat, care nu-şi negljjează niciodată coresponenţa.
Dumnezeu să ocrotească Germania!
Cu amărăciune
Fiul tău, Günter

17 aprilie 1942
Ucraina
Dragul meu Siegfried

M-am bucurat mult de ultima ta scrisoare (îmi scrii totuşi atât de rar!), iar sfaturile pe care mi le-ai dat or să-mi fie de mare folos.
Am nevoie de sprijinul unui bărbat în toată firea, momentele neplăcute (ca să mă exprim eufemistic) prin care trec în ultima vreme mă pun într-o mare derută. Chiar dacă tonul corespondenţei mele e oarecum reţinut( Oare nu tu m-ai învăţat că pentru un ofiţer al Wermacht-ului ceea ce contează sunt faptele şi nu sentimentele?) te rog să nu te îndoieşti niciodată de dragostea mea. Dacă astăzi reuşesc (sau cel puţin aşa cred) să nu fac de ruşine uniforma pe care o port e indiscutabil meritul educaţiei, dar şi al exemplului personal pe care mi l-ai oferit în atâtea împrejurări.
Situaţia din lagăr e dezastruoasă: au murit aproape jumătate din deţinuţi, iar la o parte dintre cei rămaşi în viaţă, au început să se manifeste, într-o măsură mai mare sau mai mică, simptomele bolii.
Am fost nevoit să înfiinţez o echipă specială de gropari, iar zestrea lagărului s-a îmbogăţit (scuză-mă pentru această ironie sinistră!) cu încă două gropi comune.
Alaltăieri Wedekind a binevoit în sfârşit să pună mâna pe telefon şi să raporteze cazul superiorilor.
Prin urmare, chiar azi dimineaţă, şi-a făcut apariţia un maior însoţit de un medic.
Maiorul e un bărbat mărunţe, dar are o ţinută ireproşabilă şi poartă, ca şi tine, monoclu.
Aproape că nici nu-l bagă în seamă pe Wedekind (care în mod cu totul surprinzător era treaz azi-dimineaţă şi chiar purta o uniformă curată), în schimb stă de vorbă cu mine pe un ton aproape prietenesc, declarându-mi că de la venirea mea (se vede că cei de la comandamentul zonal sunt perfect la curent cu situaţia de aici) activitatea din lagăr se îmbunătăţise în mod simţitorl
Nu-ţi ascund că laudele maiorului m-au făcut să roşesc de plăcere.
Între timp medicul a reuşit să-i consulte sumar pe bolnavi (nici nu era nevoie de o consultaţie mai amănunţită) şi a confirmat diagnosticul; era într-adevăr vorba de o maladie provocată de alimentarea deţinuţilor cu un soi necomestibil de mazăre. Mai adaugă şi că boala e absolut incurabilă, prin urmare, pentru a nu irosi în zadar o cantitate totuşi importantă de forţă de muncă, mazărea trebuie să dispară din alimentaţia deţinuţilor. Maiorul îl ţintuieşte cu o cu privire dispreţuitoare pe comandant prin sticla monoclului. Ţine să ne aducă la cunoştinţă de la bun început că responsabilitatea pentru povestea asta, care, dacă va ajunge până la Berlin, s-ar putea să aibă urmări dintre cele mai grave îi revine în exclusivitate căpitanului Hermann von Wedekind. Acesta păleşte brusc şi începe să tremure din toate încheieturile, pare atât de înfricoşat încât aproape că mi se face milă de dânsul.
Omul ăsta e fără îndoială un porc, dar frica de care este cuprins în aceste momente, frica lui de animal hăitut, trezeşte în mine un început inexplicabil de compasiune. Probabil de vină sunt tot vârsta şi lipsa mea de experienţă.
Ne aflăm acunm în biroul comandatului, iar maiorul îi cere acestuia explicaţii în legătură cu neglijenţa impardonabilă, nedemnă de un ofiţer al armatei germane, pe care a dovedit-o în exercitarea unei funcţii încredinţate de Reich. Bâlbâindu-se la fiecare propoziţie, Wedekind încearcă să se apere totuşi şi n-o face tocmai cu stângăcie. Blestemata aceea de mazăre n-a ajuns aici de la el din grădină, i-a fost livrată, cu forme legale, de administraţia lagărelor. De ce n-a raportat imediat cum semnele bolii au început să apară la câţiva deţinuţi? Fiindcă asta s-a întâmplat în inima iernii, de unde putea el să ştie că nu e vorba doar de nişte degerături, e ofiţer de carieră şi nimeni nu-i poate pretinde cunoştinţe de medicină. Şi în cele din urmă n-au murit decât nişte blestemaţi de jidani, care trebuiau de mult curăţaţi cu nişte rafale sănătoase de mitralieră.
Maiorul, care ascultase pînă atunci liniştit explicaţiile comandantului începe acum dintr-o dată să urle .Oare căpitanul von Wedwkind doreşte să se subtituie Fuhrer-ului şi Reich-ului? Dacă isrealiţii trebuie să fie exterminaţi, asta se va face în mod disciplinat şi raţional, conform unor ordine venite de sus şi nu după toanele unui ofiţer incapabil. Apoi ne anunţă pe un ton glacial că activitatea comandantului va fi supusă unei comisii de anchetă, deocamdată acesta e suspendat din funcţie, iar comanda lagărului va fi preluată în mod provizoriu, de locotenentul von K.
Eram mai degrabă uluit decât bucuros auzind hotărârea maiorului, căci îmi dădeam perfect de bine seama că această funcţie va implica nişte noi responsabilităţi, de care nu eram sigur că voi în stare să mă achit. Mi se pare că am bâiguit chiar ceva despre lipsa mea de experienţa, dar o singură privire o acestui maior, pe cât de scund pe atât de autoritar, mi-a tăiat orice îndoială sau ezitare.
Ce părere ai, Siegrid?
Trebuie să-ţi mărturisesc cu toată sinceritatea că atunci când am plecat cu entuziasm pe frontul de răsărit eu visam atacuri la baionetă şi salve de artilerie, nu colonii de muncă forţată. În timp ce von Pfuel şi alţi camarazi se înfruntă cu bolşevicii, eu să stau (fie şi provizoriu) într-o funcţie administativă călduţă din spatele frontului şi să număr cartofii din gamelele deţinuţilor?
Ordinul superiorului este însă ordin şi mi-am dat seama că bâiguielile mele, cărora maiorul ştiuse să le pună capăt cu atâta repeziciune fuseseră de fapt o regretabilă dovadă de indisciplină. Simt că la capitolul ăsta mai e de lucrat, nu reuşesc încă să încă să mă disciplinez sută la sută.
Între timp, comandantul trebuie să-şi dea cuvântul de onoare că nu-şi va părăsi dormitorul. Pentru orice eventualitate, maiorul numeşte doi gradaţi care vor păzi cu schimbul, 24 de ore din 24 uşa lui Wedekind.
Apoi maiorul îmi spune că are de dat câteva telefoane şi-mi ordonă să-i scot în careu pe toţi deţinuţii care mai pot sta în picioare În mod excepţional azi n-a ieşit din incinta lagărului nici o echipă de lucru.
Reuşesc să execut ordinul cu destulă dificultate, pentru că mulţi dintre internaţi au picioarele pe jumătate paralizate şi se mişcă foarte încet şi foarte greoi. Cele câteva paturi de puşcă abătute de gardienii ucreainieni peste spinările din imediata lor apropiere n-au reuşit să-i învioreze defel pe bolnavi. Iar unul din acele gesturi inutile de violenţă pe care le dezaprob cu toată convingerea! Le ordon gardienilor să înceteze cu brutalităţile, brutalitatea poate fi eficientă doar atunci când e întrebuinţată cu măsură şi doar în cazurile extreme.
În sfârşit, după o oră de aşteptare, pe un soare cu dinţi şi un vând tăios ca briciul care pătrundea pe sub hainele subţiri ale sănătoşilor şi bolnavilor deopotrivă, maiorul îşi făcu apariţia, anunţând că mazărea va fi scoasă definitiv din alimentaţia lagărului şi că deţinuţii bolnavi vor fi transportaţi într-un spital de camapanie recent înfiinţat, unde vor primi îngrijirile necesare.
Iată cum un ofiţer cu experienţă găseşte de îndată soluţii.
Bolnavilor li se ordonă să iasă din front şi să formeze separat o coloană. Toţi deţinuţii rămân pe loc, sub bătaia vântului rece de martie, iar din rândul internaţilor sănătoşi se formează o echipă de lucru: din lemnele care se găsesc din belşug în curtea lagărului, căci în dormitoarele comune nu se mai face foc de la 1 martie, sunt confecţionate la repezeală nişte brancarde pentru transportul bolnavilor care nu se mai pot deplasa.
S-a lăsat deja seara şi curtea e luminată puternic de reflectoare.
Într-un târziu apar şi camioanele destinate celor care urmează să fie duşi la spital şi din care, supravegheaţi de nişte militari înarmaţi cu pistoale-mitralieră, deocamdată câteva echipe de deţinuţi descarcă nişte saci cu cartofi.
Îmbarcarea durează enorm, pentru că majoritatea deţinuţilor au nişte mişcări foarte lente şi foarte nesigure, ca şi cum ar păşi cu nişte picioare de împrumut. Gardienii îi ajută, îi ajută şi militarii proaspăt sosiţi, căci imediat după descărcarea sacilor cu cartofi, deţinuţii valizi au fost trimişi la culcare.
E aproape miezul nopţii când camioanele se urmesc în sfârşit, lăsând în urma lor un iz înecăcios de benzină. Maiorul va rămâne peste noapte aici, mâine urmează să-mi mai dea unele instrucţiuni şi probabil tot mâine se va decide şi soarta lui Wedekind.
Camea mea e lipită de camera comandantului, iar prin pereţii subţiri îl aud agitându-se, umblând cu paşi apăsaţi prin odaie şi apoi prăbuşindu-se greoi pe un scaun.
Şi eu sunt într-o stare de agitaţie, ziua de azi a fost prea bogată în evenimente.Nu pot dormi, aşa că m-am decis să pun pe hârtie, la „cald” această scisoare şi e două noaptea atunci când termin de scris
Aştept cu nerăbdare veşti de la tine.
Cu dragoste
Fiul tău Günter.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: