pentru o mai dreapta cinstire (3)

Momentul de cotitură îl constituie, fireşte volumul Caprichos (Editura Albatros, 1970), în care, chiar dacă mai vechile teme persistă, discursul poetic capătă o nouă fizionomie, mulându-se perfect peste personalitatea stranie a poetului, care nu înceta să contrarieze prin gesturile lui pline de truculenţă : …schelele, de pe ea,/– de mătase! –/vor/cădea! /goală/– spre zori/este/clipa! –,/are/să/fugă/– prin ogiva ferestrelor –,/învelită-în aripa,/ în aripa-mi!/ … da./ mănăstirea/cu gambe lungi…! (cel care sieși) Un vocabular violent neologistic, puneri în pagină cu totul neobişnuite, care au câteodată aerul caligramelor apollineriene, o poetică a rupturilor, sintactice şi semantice, prin care poemul e spulberat permanent în secvenţe mai curând disonante, ce problematizează dramatic ideea de operă, întrebuinţarea în exces a unor semne de punctuaţie (linii de pauză, paranteze, semne de exclamare) sunt doar câteva dintre elementele de recuzită ale acestei poezii ostentative, histrionice, în care existenţa este teatralizată în spiritul unui baroc de substanţă. Totul e excesiv, voit excesiv, ridicat la o scară halucinantă şi în acelaşi timp supus deriziunii ironice, căci – printr-un ingenios joc al parantezelor şi al semnelor de exclamare – poemul se tranformă adesea în propriul său comentariu, din spatele gesturilor patetice mijeşte grimasa bufonului, poezia se converteşte în antipoezie : e un fel de obsesie sexuală,/ împinsă până în botul limuzinei!/ aripile/ – alungite-în mişcare – /sunt coapse,/ radiatorul/mi sugerează/os puber,/ hipertrofiat!// e un fel de obsesie sexuală în toate!// doctorul freud/ne condamnă/ – din leagăn – /la acel „libido”…/ „e un fel de obsesie sexuală/în toate!”/ / observaţi respectul faţă de prozodie/în repetarea versului anterior !// …dar/– la modul spleen luând lucrurile –/e un fel de/obsesie sexuală! Prin urmare, actul poetic va căpăta acum toate datele unui travaliu sisific în timp ce masca lirică pe care o ostentează poetul este aceea a omului absurd din filosofia camusiană (prezent și în opera dramatică a lui Darie Magheru), ce resimte din plin divorțul dintre lipsa de sens a tuturor lucrurilor și a tututor acțiunilor omenești și nevoia de sens a rațiunii: cervantes/– savedra miguel, mort 1616 –/şi-a lăsat un braţ pe câmpul de luptă/unde/morile de vânt au ieşit biruitoare!// pentru ca întoarcerea bătrânului să vină/bărbăteşte,/ de foarte departe,/ don ernesto/ – cu ţeava puştii de vânătoare/între dinţi! –/şi-a lărgit cât atlanticul/partea de sus a capului/în explozie!// … o,/ spălând în orbite/tone de nisipuri,/ douăzecişicinci/de ani/m-am târât pe brânci/pentru câteva uncii de poezie! (curriculum vitae). Poetul are de altfel o sensibilitate specială pentru absurd, îl descoperă pretutindeni, atât în micile întâmplări ale vieții de zi cu zi cât și în marile scenarii ale istoriei: keops/ – o, keops! – / folosea scripeţi/bine unşi,/ ca să-îşi/coboare/de pe bulb/piramida!/ keops/ – o, keops! –,/ea/trebuia/să acopere/ – cu patratul ipotenuzei – toată/ştiinţa numerelor!/ …keops/ – keops! –,/în vremea asta/grozav te durea/mintea! (Jazz). Tema războiului, la care Darie Magheru a revenit obsesiv pe parcursul creației sale, va fi tratată în consecință din perspectiva aceleiași filosofii a absurdului; aspectele eroice sunt absente, stupidul, caricaturalul sinistru, oribilul se dezlănțuie însă într-o adevărată torențialitate, tragedia se convertește într-o farsă pe cât de lugubră pe atât de lipsită de noimă, privită prin prisma unei sensibilități a simțului enorm și a văzului monstruos: fetiţa cu mingea…/sub călcâi/a destins/o mină!// moleculele/ – şi atomii – / – în văzduh/se joacă-înainte/şi ea/ – toată –e ca un stol!// …circulaţia sângelui/ricoşează/ – prin acest gol imens –, /de la aortă,/ la falange! (delenda carthago! al doilea pentru că)
Tocmai aceste elemente le-au scăpat puţinilor comentatori ai volumului, care au asimilat în general poezia din Caprichos neoexpresionismului (cuvânt la modă în epocă), eroare pardonabilă de altminteri, căci critica momentului era încă tributară modelelor ilustre din interbelic şi puţin pregătită să asimileze anti-poeticul. O mai justă percepţie asupra poeziei lui Darie Magheru ar fi fost totuşi posibilă dacă exegeţii autorului ar fi luat în serios micul roman cărămida cu mâner sau moartea personală a tovarăşului state broajbă – publicat în foileton de revista Astra în mai multe numere din 1967. Subintitulată „neo-antiroman povestit”, cartea constituie fără doar şi poate unul din experimentele cele mai radicale ale momentului, care arunca în derizoriu ideea de literatură recurgând la mijloacele umorului negru, ale grotescului şi caricaturii. Poveste a unei umanităţi gregare, aflate într-o permanentă stare de torpoare etilică, textul lui Darie Magheru (care porneşte de la o intrigă vag poliţistă) deconstruieşte, cu o vervă satirică superlativă, toate locurile comune ale naraţiunii de tip recherche, promovate în context românesc de moda Noului Roman Francez , dar, mai ales, deconstruieşte însăşi ideea de naraţiune. Căci – contaminată parcă de delirul etilic al personajelor – vocea narativă nu face aici altceva decât să-şi etaleze ostentativ propria neputinţă de a povesti, printr-un joc al divagaţiilor şi al parantezelor care bruiază permanent povestirea, făcând-o să se risipească în crâmpeie incoerente, ce se alcătuiesc şi se dezalcătuiesc după metoda caleidoscopului. Personajele – la rândul lor – nu mai sunt decât nişte marionete cvasi-umanoide, cărora li se refuză până şi darul cuvântului, existenţa lor reducându-se la o succesiune de gesturi groteşti, ce transformă paginile romanului în secvenţe de film mut, în care gagurile sinistre se derulează parcă torenţial. Ipostaze ale omului amputat produs de regimurile politice totalitare, despre care naratorul glosează de alfel pe larg, aceste personaje mărturisesc, nu în mai mică măsură, despre moartea omului, pe care o vor clama corifeii filosofiei post-structuraliste. Iar romanul lui Darie Magheru trebuie privit ca expresia unui nihilism radical, e rezultatul unei viziuni post-umaniste şi nihilocentrice, care se configura tot mai pregnant în literatura şi arta occidentală. Contemporană cu momentul oniric şi cu primele ieşiri la rampă ale Şcolii de la Târgovişte, cărămida cu mâner este una din scrierile cele mai reprezentative ale neoavangardismului românesc de la sfârşitul anilor 60 şi ar merita o atenţie specială din partea criticii literare. Şi, în acelaşi timp, acest anti-roman oferă probabil şi cheia întregii creaţii a scriitorului, care a pendulat permanent, ca un veritabil spirit baroc, între engano şi desengano, între literatură şi antiliteratură, a interpretat, cu aceeaşi dezinvoltură, partitura artistului blestemat şi pe aceea a măscăriciului, ce a privit neantul în ochi şi e convins de lipsa de noimă a tuturor lucrurilor, inclusiv a literaturii, pe care a adulat-o şi detestat-o, şi care nu merită, poate, decât un hohot sarcastic de râs. Căci din spatele sarabandei de măşti care străbate scrierile lui Darie Magheru ne priveşte o fiinţă paradoxală şi plină de stranietate, care, pe de o parte, e fascinată până la obsesiv de mitul artistului (dovadă poemele dramatice eu, meşterul manole şi pygmalion), iar, pe de altă parte, denunţă cu violenţă minciuna literaturii, pe care o parodiază, reducând-o la derizoriu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: