lisbeth (1)

N-am fost niciodată o natură prea senzuală.
A existat totuşi o vreme când am căutat insistent tovărăşia prostituatelor, şi asta nu pentru a-mi potoli imboldurile trupeşti. Imboldurile mele trupeşti erau pe atunci destul de firave, ceea ce mă făcea să hălăduiesc în compania cocotelor era o disperată nevoie de afecţiune. Mi se părea că aş putea găsi în saloanele caselor de petrecere puţină căldură şi înţelegere, încercam să mă amăgesc cu mângâierile prefăcute ale femeilor ce îşi vindeau farmecele, iar închipuirea mea dezordonată izbutea să descopere uneori, în ochii vreunei curtezane clorotice, câte o scânteie vagă de simpatie. Dar minciuna s-a destrămat repede, nu mi-a trebuit prea mult să descopăr că cele mai multe din pensionarele bordelurilor sunt la fel de lipsite de suflet ca şi domnişoarele de pe Unter den Linden. Cu toate acestea, am continuat câtva timp să le frecventez. Nu mă culcam cu ele decât rareori; cel mai adesea mă mulţumeam cu simple strângeri de mână sau cu săruturi copilăreşti, total lipsite de senzualitate. Dar se întâmpla câteodată ca simţurile mele amorţite de băutură să se trezească pe neaşteptate, ajungeam la împerechere, însă, după ce animalul din mine îşi primea partea, senzaţia de singurătate devenea şi mai puternică, goliciunile femeieşti care mă aţâţaseră până atunci se tranformau în mormane de carne la care nu puteam să mă uit decât cu dezgust, iar propria mea bărbăţie îmi provoca o scârbă nemărginită.
După asemenea experienţe urmau de obicei zile şi nopţi de beţie şi singurătate în care chipurile strâmbate de desfrâu ale prostituatelor mi se perindau pe dinaintea ochilor, amintirea coapselor sau a sânilor lor fleşcăiţi mă îngreţoşa până la suferinţă şi trebuiau să treacă săptămâni, dacă nu chiar luni, până să trec iar pragul unei case de toleranţă.
Deşi firea mea era departe de a fi cea a unui desfrânat, mă mâna acolo aceeaşi dorinţă jalnică de tovărăşie. Prostituatele începuseră să se deprindă cu apucăturile mele ciudate, iar cu unele dintre ele legasem chiar un soi de prietenie. Cel mai bine mă înţelegeam cu Lisbeth – o curtezană trecută, cred, binişor de treizeci de ani, ale cărei farmece începuseră să pălească şi pe care clienţii o solicitau tot mai puţin. Ea mă trata cu acea îngăduinţă superioară de care dau dovadă adulţii faţă de un copil mofturos, iar faptul că într-o zi s-a oferit să-mi perie redingota (începusem să umblu neîngrijit şi murdar) m-a mişcat aproape până la lacrimi. Era, în felul ei, o femeie inimoasă şi blândă, chiar dacă mâinile şi picioarele ei nu aveau o croială prea delicată şi chiar dacă apucăturile sale cam din topor i-ar fi dezgustat, fără doar şi poate, pe domnişorii obişnuiţi cu politeţea afectată şi ipocrită a vieţii de societate.
În tovărăşia lui Lisbeth mi se întâmpla să devin mai vorbăreţ decât de obicei şi mă pomeneam că-i împărtăşesc acestei femei simple, care de-abia ştia (aşa cum singură mi-a mărturisit) să scrie şi să citească, proiectele mele de glorie literară. Ea mă ascultă cu îngăduinţă, apoi îmi spunea în felul ei frust (prefăcătoria era cu totul străină de firea lui Lisbeth) că n-ar strica poate să am mai multă grijă de curăţenia trupului meu şi să-mi schimb mai des cămăşile, adaugând apoi că nu există leac mai bun pentru nervii mei inflamaţi decât o baie fierbinte.
După un timp femeia a început să-mi facă, la rândul ei, mici confidenţe. Am aflat că avea o fetiţă de zece ani, încredinţată spre creştere fratelui şi cumnatei, că reuşise să pună deoparte o sumă oarecare de bani şi că dorinţa ei cea mai fierbinte era să-şi deschidă la bătrâneţe o prăvălioară de mărunţişuri.
De multe ori jucam cărţi în camera ei, căci Lisbeth iubea cu patimă toate jocurile neghioabe de societate. Iar atunci când se întâmpla să câştige (şi se întâmpla des) pe faţa ei se aşternea o bucurie atât de sinceră şi de copilăroasă, încât de multe ori mă lăsam de bună-voie bătut doar pentru plăcerea de a privi satisfacţia de pe chipul lui Lisbeth.
Atunci când zâmbea, această curtezană îmbătrânită devenea aproape frumoasă.
În tovărăşia ei gândurile mele negre se risipeau, odaia ei începuse să câştige pentru mine ceva din căldura unui cămin şi chiar lenjeria mea începuse să fie mai îngrijită.
Dar nici de data aceasta mica mea fericire n-a ţinut mult. Nu ştiu dacă trebuie să pun întâmplările nefericite care mă urmăresc pe seama ghinionului sau pe seama lipsei mele de caracter, cert este însă că, ori de câte ori mi se părea că în sfârşit viaţa mea izbutise să se agaţe de un liman, trebuia să se întâmple ceva, ceva nebunesc şi înspăimântător, care să-mi risipească iluziile şi să-mi dovedească, încă o dată şi încă o dată, teribila absurditate a existenţei.
Eram beat, atât de beat încât abia mă mai ţineam pe picioare. Băusem toată ziua de unul singur, într-o tavernă sordidă, frecventată de toată pegra Berlinului, apucat de unul din accesele mele furibunde de melancolie.
Ţin minte că la un moment dat am lăsat capul pe masă şi am aţipit pentru câteva clipe.
Când am deschis ochii, nu mai eram singur, pe scaunul din faţa stătea o femeie, care mă privea ţintă, adresându-mi un zâmbet provocator. Toaleta ei stridentă, corsajul roşu, care mai mult îi dezgolea decât îi acoperea sânii, pălăria extravagantă, împodobită cu câteva pene uzate de struţ, ochii încercănaţi şi buzele puternic fardate m-au făcut să-mi dau seama că era o femeie de stradă, una dintre acele târfe famelice care mişună prin cârciumile deocheate ale oraşului, dăruindu-se pentru câţiva bănuţi măcelarilor sau calfelor de dulgher. Avea o înfăţişare comună, dar un trup foarte bine făcut, însă ceea ce te atrăgea cel mai mult la această femeie erau dinţii, de o neobişnuită albeaţă şi strălucire, nişte adevăraţi dinţi de aristocrată, pe care nu te-ai fi aşteptat să-i descoperi în gura maculată de viciu a unei cocote.
Cu o voce senzuală, puţin răguşită, femeia m-a rugat să-i comand un pahar de rachiu.
Şi aşa am început să bem împreună. După un timp, degetele mele începură să-i frământe nervos mâinile. Tovarăşa mea de pahar răspundea acestor atingeri prin nişte apăsări uşoare şi pline de voluptate, care deşteptară în mine dorinţa.Vroiam s-o strâng în braţe cu sete, să-i sărut buzele şi să-i sorb respiraţia, să-i ating cu vârful limbii dinţii aceia strălucitori, să mă îngrop în carnea ei fierbinte şi tare ca în cel mai adânc dintre toate mormintele. Iar când s-a ridicat de pe scaunul ei şi mi s-a aşezat pe genunchi, când am cuprins-o de talie şi mi-am lipit fruntea de sânii ei, tremuram din toate încheieturile!
Am observat însă că, deşi mă lăsa să fac tot ce poftesc cu nurii corpului ei, femeia avea grijă să-şi ţină faţa cât mai departe de faţa mea, iar atunci când încercam să-i sărut buzele reuşea să se ferească mereu, printr-o mişcare dibace, iar pe chipul ei apărea o uşoară grimasă de scârbă.
Dar m-am încăpăţânat.
I-am răsucit cu brutalitate faţa spre mine, i-am descleştat buzele şi dinţii cu forţa şi mi-am vârât limba în gura ei. Atunci ea a abandonat lupta: se lăsa, în sfârşit, sărutată pe gură, fără să răspundă însă săruturilor mele sălbatice, iar atunci când, obosit de lipsa ei de reacţie, am pus capăt acestui joc nebunesc, femeia a scos din corsaj o batistă cu care a început să-şi şteargă repede buzele, iar în privirile ei am citit semnele unui dispreţ nimicitor.
Nu puteam îndura o asemenea umilinţă din partea unei prostituate.
O mânie oarbă pusese stăpânire pe mine, i-am încleştat grumajii cu mâinile şi am vrut s-o sugrum, dar o lovitură în ceafă m-a făcut să-mi pierd cunoştinţa.
Când m-am trezit din leşin, începea să se lumineze de ziua. Mă aflam pe caldarîmul unei străduţe de la periferia Berlinului, cu hainele năclăite de sânge şi borâtură şi cu o durere ascuţită în ceafă.
Am reuşit să mă târăsc în cele din urmă până acasă şi timp de trei zile am zăcut într-o stare vecină cu agonia. A fost nevoie de îngrijirile pline de devotament ale lui Ulrike, însoţite de lecţii lungi de morală (sora mea se pricepe de minune la asemenea lecţii), pentru ca trupul meu să-şi regăsească încet-încet sănătatea, dar intâmplările acelei nopţi de coşmar îmi rămâneau vii în memorie, umilinţa îndurată atunci mă durea ca un buboi sufletesc pe care n-ar fi fost în stare să-l vindece nici un chirurg.
E de prisos să mai spun că din momentul acela vizitele mele în casele de petrecere au încetat cu desăvârşire.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: